Zidurile din suflete

Intr-un sat aflat la o rascruce de drumuri un taran a descoperit o comoara. Sapa in curte cand, la un moment dat, a gasit cateva pungi mari, pline de galbeni. Taranul acesta era vaduv si nu avea copii. Banii erau foarte multi si el i-a dat primarului, ca sa ii imparta cu ceilalti oameni din sat.

Satul cu oameni modesti se transformase intr-un sat cu oameni bogati. Ca sa isi cheltuiasca banii, ei au inceput sa isi cumpere tot felul de lucruri, iar multe din ele nici macar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba ca, in loc sa imparta comoara in parti egale fiecarei gospodarii, el isi pastrase mult mai mult decat ar fi trebuit. Pentru ca ceilalti oameni sa nu stie ce stransese in curte, primarul si-a inconjurat-o cu ziduri inalte si groase. Incetul cu incetul, ceilalti i-au urmat exemplul, construindu-si ziduri imprejurul curtilor. Le-au facut inalte, ca ale primarului, dar subtiri, ca sa nu dea prea multi bani pe materiale. Satul semana cu o cetate, cu un labirint de piatra. Fiecare si-a pus la porti paznici bine inarmati, angajati din satele vecine.

Vreme de cateva zile, cand se mai intalneau pe drum, oamenii nu mai simteau ??nevoia sa vorbeasca unii cu altii. Dadeau din cap, cu o politete falsa. Apoi au renuntat si sa se salute. Nu mai vroiau sa se cunoasca intre ei. Nu mai voiau sa stie decat de averile lor.

In loc sa Ii multumeasca lui Dumnezeu, asa cum faceau inainte si pentru micile bucurii pe care le aveau, barbatii au renuntat sa se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Si chiar le-au interzis femeilor sa mearga la biserica, ca nu cumva sa mai tina legatura intre ele - si sa spuna celorlalte ce au in casa. Fara credinciosi, biserica a ramas pustie. Numai parintele, singur, se ruga in ea de dimineata pana seara ca iubirea sa se intoarca intre sateni; pentru ca satenii devenisera oameni cu inima de piatra. Nici pe copii nu i-au mai lasat sa se joace impreuna. Copiii nu mai aveau voie sa aiba prieteni. Ba chiar nici sa mearga la scoala nu au mai fost lasati. Si scoala s-a desfiintat.

Cand satul a incetat sa mai fie sat, cand oamenii au uitat sa mai fie oameni, ceva s-a intamplat. A inceput un mare cutremur.

Pamantul a inceput sa se clatine. Speriati, au iesit cu toti din inchisorile lor. Le era teama sa nu fie ingropati de vii. S-au adunat in curtea bisericii, singura curte fara ziduri. Numai primarul a ramas acasa, inchis in palatul pe care si-l construise.

Unii plangeau, altii se rugau cu mainile ridicate spre cer. Zidurile, ce inainte pareau sa tina o vesnicie, se pravaleau acum cu zgomot peste case. Parca venise sfarsitul lumii.

Dar nu era decat un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum incepuse. Si nu a lasat in urma decat un singur mort: primarul. Acesta murise in mijlocul templului sau de piatra, care fusese sfaramat de mania cereasca.

Oamenii si-au amintit cum, dupa un alt cutremur, care avusese loc cu multi ani in urma, s-au ajutat unii pe altii sa isi refaca gospodariile. Si-au adus aminte cata nevoie au sa se ajute unii pe altii la vreme de necaz. Si, timizi, cei ale caror case erau mai intregi s-au oferit sa isi ajute vecinii.

Fara ziduri, satul redevenise sat. Odata cu zidurile de piatra, se sfaramasera si zidurile din suflete ...

Foarte de dimineata, femeile s-au strans la biserica sa Ii multumeasca lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur.





POVESTI PENTRU COPIII MARI SI MICI | Picaturi bune | Povesti cu iubire | Doctorul doctorilor | SCENA 1 | SCENA 2 | SCENA 3 | SCENA 4 | SCENA 1 | SCENA 2 |

© um.co.ua -