Capitolul unu 6

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Crestinismul furnizeaza un set de presupozitii cu totul diferite. Celelalte presupozitii nu satisfac nevoia noastra. Dar sa fim atenti cum folosim aceste cuvinte. In Marea Britanie, de exemplu, presupozitie este uneori un cuvant dificil. O presupozitie este ceva despre care de obicei nu suntem constienti. Insa nu folosesc cuvantul in sensul acesta. Eu folosesc cuvantul "presupozitie" cu semnificatia de baza, pe care noi o putem alege. Multi oameni isi dobandesc presupozitiile din familie sau din societate, fara s-o stie, dar nu trebuie sa fie astfel. Ca o practica personala indemn pe oameni sa analizeze cele doua mari presupozitii - uniformitatea cauzelor naturale intr-un sistem inchis si uniformitatea cauzelor naturale intr-un sistem deschis, intr-o perioada limitata de timp - si sa o aleaga pe aceea care se potriveste faptelor reale.

Presupozitia crestinismului incepe cu un Dumnezeu care exista, care este Dumnezeul infinit si personal, care 1-a facut pe om dupa chipul Sau. El a facut omul sa fie un rostitor de propozitii, in comunicarea lui pe axa orizontala cu alti oameni. Chiar si antropologii seculari spuna intr-un fel sau altul, ca nu pot motiva aceasta realitate a omului cuvantator. Exista ceva diferit in om. Biblia ofera o explicatie, si crestinismul o face, deci si eu pot spune de ce este asa: Dumnezeu este un Dumnezeu infinit si personal. In Trinitate a existat intotdeauna comunicare, inca inainte de a crea orice altceva. Si Dumnezeu 1-a facut pe om dupa chipul Sau, de aceea omul este si el un cuvantator. Aceasta da unitate structurii mesajului crestin.

Sa ne punem acum aceasta intrebare: ar fi oare improbabil, in interiorul structurii crestine, ca acest Dumnezeu personal care exista si care 1-a facut pe om dupa chipul Lui ca fiinta verbalizatoare, astfel incat poate comunica pe orizontala cu alti oameni prin intermediul unor propozitii si limbi - este deci de neconceput, sau macar surprinzator, ca acest Dumnezeu personal sa fi vrut si sa fi putut comunica cu omul pe baza propozitiilor? Raspunsul este nu. N-am intalnit nici un ateu care sa creada ca acest lucru ar fi surprinzator in interiorul structurii crestine. De fapt, la asa ceva ne-am si astepta. Daca Dumnezeu ne-a facut sa comunicam prin verbalizare si ne-a dat posibilitatea comunicarii propozitionale, efective, unul in relatie cu cel de langa el, de ce-ar trebui sa credem ca El n-ar comunica cu noi prin intermediul verbalizarii si al propozitiilor? In lumina intregii structuri crestine, acest lucru este cu totul rezonabil. Revelatia propozitionala nu este deloc surprinzatoare, ca sa nu spunem de neconceput, in interiorul crestinismului.

Dumnezeul personal ne-a creat astfel incat sa ne vorbim unul altuia prin mijlocirea limbii. Deci, daca un Dumnezeu personal ne-a facut sa comunicam prin limbaj - si este evident ca asta face omul - atunci de ce ar fi surprinzator ca El i-a vorbit lui Pavel in ebraica pe drumul Damascului? De ce-ar trebui ca aceasta sa ne surprinda? Credem oare ca Dumnezeu nu cunoaste ebraica? La fel, daca Dumnezeul personal este un Dumnezeu bun, de ce ar fi surprinzator ca atunci cand Dumnezeu comunica omului intr-un mod verbalizat, propozitional, efectiv, El spune adevarul adevarat in toate domeniile cu privire la care ne comunica ceva?1Acest lucru este surprinzator numai daca suntem patrunsi de presupozitiile uniformitatii cauzelor naturale intr-un sistem inchis. Atunci, desigur, este imposibil. Dar, asa cum am spus, problema este care dintre aceste doua seturi de presupozitii corespunde intr-un mod real si empiric faptelor, cand privim la noi insine in lume.

Ceea ce descoperim acum este ca raspunsul il da limbajul revelatie. Crestinismul nu se confrunta cu problema relatiei dintre natura si har, si aceasta din cauza ca porneste de la premisa revelatiei articulate in limbaj. Uimitor este ca Heidegger si Wittgenstein, doua dintre marile nume ale epistemologiei moderne, au inteles amandoi ca raspunsul trebuie sa fie in sfera limbajului, dar nu aveau pe nimeni care sa rosteasca vorbe cu sens.

In crestinism nu exista problema relatiei dintre natura si har. Dar dati-mi voie sa adaug, ca problemele crestinismului nu sunt epistemologice. Sa ne amintim ca in capitolul trei am vorbit de agonia profunda a omului modern in domeniul cunoasterii, in epistemologie - de intunecimea adanca a tot ce este implicat aici. Crestinul nu are probleme epistemologice, asa cum nu exista probleme nici in relatia dintre natura si har. Nu din cauza ca noi avem deja un raspuns, ci pur si simplu nu exista nici o problema in structura crestina.

Sa explicam de ce nu exista probleme epistemologice in crestinism. Dintr-o perspectiva crestina, trebuie sa ne intoarcem si sa intelegem cu adevarat profunzimea adevarului rostit de Oppenheimer si Whitehead cu privire la nasterea stiintei moderne.

Da-mi voie sa revin la ceva ce am afirmat intr-un capitol anterior. Whitehead si Oppenheimer au spus ca stiinta moderna nu s-ar fi putut naste decat intr-un context generat de crestinism. De ce? Pentru ca in interiorul crestinismului biblic, Galileo, Copernic, Kepler, Francis Bacon - toti acesti oameni, pana la Newton, Faraday si Maxwell - au inteles ca exista un univers pentru ca Dumnezeu 1-a creat. Si mai credeau, dupa cum se exprima atat de frumos Whitehead, ca datorita faptului ca Dumnezeu este un Dumnezeu rational omul poate descoperi adevarul universului prin ratiune. Si astfel s-a nascut stiinta moderna. Grecii cunosteau deja aproape toate faptele pe care le detineau si primii oameni de stiinta, dar aceasta n-a dus niciodata la o stiinta asemanatoare stiintei moderne. Ea s-a nascut, asa cum a spus Whitehead, din cauza ca acesti oameni erau foarte siguri ca adevarul universului poate fi urmarit de ratiune, fiindca a fost creat de un Dumnezeu rational.

Nu cred nici macar o clipa ca daca oamenii de atunci ar fi avut filozofia si epistemologia omului modern, s-ar fi nascut vreodata stiinta moderna. Cred, de asemenea, ca stiinta, asa cum o cunoastem, isi va avea momentul de extinctie intr-o zi. Cred ca va cunoaste doar doua aspecte: simpla tehnologie si o alta forma de manipulare sociologica.2Nu cred nici macar o clipa ca stiinta isi va pastra obiectivitatea o data ce baza care i-a dat nastere este total distrusa si speranta pozitivismului ca fundament al ei este de asemenea distrusa. Dar sunt sigur de un lucru, si anume ca stiinta n-ar fi aparut niciodata daca oamenii de atunci ar fi avut nesiguranta epistemologica de azi a omului modern. N-ar fi existat nici o modalitate de a face in siguranta primii pasi pe care au fost in stare sa-i faca primii oameni de stiinta.

Daca transpunem toate aceasta in domeniul epistemologiei, implicatiile ar fi aceleasi. Motivul pentru care primii oameni de stiinta au avut curajul sa se astepte sa descopere explicatia universului a fost acela ca Dumnezeul infinit si personal care exista - nu o simpla abstractie - a creat lucrurile corelate intre ele. Dumnezeul care exista a creat universul, unind totul in relatie. Intr-adevar, intregul domeniu al stiintei se bazeaza pe faptul ca Dumnezeu a creat o lume in care lucrurile sunt facute sa stea impreuna, ca exista relatii intre ele. Asa a creat Dumnezeu universul exterior, care face posibila adevarata stiinta, dar El 1-a conceput si pe om si 1-a asezat in acest univers, nu altundeva. Avem astfel trei realitati corelate intre ele: Dumnezeu, Dumnezeul infinit si personal, care a facut universul; omul, pe care El 1-a asezat in acest univers; si Biblia, pe care El ne-a dat-o ca sa ne vorbeasca despre acest univers. Ne surprinde oare ca exista unitate intre ele? De ce-ar trebui sa fim surprinsi?

Deci Dumnezeu a facut universul, 1-a facut pe om sa traiasca in acest univers si ne-a dat Biblia, revelatia verbalizata, propozitionala, faptica, pentru a ne spune ce trebuie sa stim. In Biblie, El nu ne vorbeste numai despre morala, care face posibila adevarata moralitate, in locul simplelor medii statistice; ne da in plus si intelegerea pentru a ne corela cunoasterea. Motivul pentru care crestinismul nu are probleme epistemologice este acelasi pentru care nu are probleme cu relatia dintre natura si har. Acelasi Dumnezeu rational le-a facut pe amandoua - cunoscutul si cunoscatorul, subiectul si obiectul - si le-a pus impreuna. Deci nu este surprinzator ca exista o corelatie intre toate acestea. Oare nu la asa ceva ne-am fi asteptat?

Daca stiinta moderna s-a putut naste pornind de la premisa existentei unui Dumnezeu rational, care face posibila descoperirea ordinii universului prin ratiune, sa ne surprinda oare faptul ca intre cunoscatorul care urmeaza sa cunoasca si cunoscutul care urmeaza sa fie cunoscut trebuie sa existe o corelatie? Este tocmai lucrul la care ne-am astepta. Pentru ca avem un Dumnezeu rational care le-a conceput, exista o corelatie rationala intre subiect si obiect.

In capitolul precedent am vazut ca oroarea intr-adevar fundamentala a beznei in care se gaseste omul modern este aceea ca nu poate avea deloc certitudine cu privire la relatia dintre subiect si obiect. Dar pozitia crestina porneste de la un cu totul alt set de presupozitii, si anume ca exista un motiv pentru corelatia dintre subiect si obiect. Aceasta nu este impotriva experientei umane, ci este experienta tuturor oamenilor. Daca ar fi ceva mistic, religios, pe care cineva l-ar prezenta ca pe un salt cu totul in afara realitatii si fara nici o modalitate de a-1 testa in mod obiectiv, ar fi intr-adevar doar o fantezie. Dar oricat de vehement ar sustine cineva, in filozofia sa, conceptul nonrelationarii, in realitate el traieste ca si cum ar exista o corelatie intre subiect si obiect. Sa ne amintim de filmul lui Godard, unde este posibila iesirea prin ferestre in locul usilor, dar nu si prin pereti.

Fapt este ca, daca vrem sa traim in aceasta lume, trebuie sa traim in ea actionand pe baza unei corelatii intre noi insine si ceea ce exista, chiar daca avem o filozofie care neaga o astfel de corelatie. Nu exista alta cale de a trai in lumea aceasta. Chiar si cel care sustine teoretic cel mai consecvent concept al nonrelationarii (Hume, de exemplu) traieste in lumea aceasta pe baza experientei sale ca exista o corelatie intre subiect si obiect si intre cauza si efect. Si nu numai ca traieste astfel, ci trebuie sa traiasca astfel. Nu exista un alt mod de a trai in lumea aceasta. Asa este facuta lumea. Deci intocmai cum toti oamenii iubesc, chiar daca spun ca iubirea nu exista, si intocmai cum toti oamenii au impulsuri morale, chiar daca spun ca impulsurile morale nu exista, tot asa toti oamenii actioneaza ca si cum ar exista o corelatie intre lumea exterioara si cea interioara, chiar daca ei nu pot motiva aceasta corelatie.

Ceea ce vreau sa spun este ca punctul de vedere crestin corespunde perfect cu experienta fiecarui om. Dar nici un alt sistem in afara de cel iudeo-crestin - care ne este dat in Vechiul si Noul Testament - nu ne spune de ce exista o corelatie subiect-obiect. Toti actioneaza pe baza ei, toti trebuie sa actioneze pe baza ei, dar nici un alt sistem nu ne spune de ce exista o corelatie intre subiect si obiect. Cu alte cuvinte, toti oamenii actioneaza constant si consecvent ca si cum crestinismul ar fi adevarat.

Dati-mi voie sa reiau paralela aceasta. Oamenii moderni spun ca nu exista dragoste, ca exista numai sex, dar se indragostesc. Oamenii spun ca nu exista impulsuri morale, ca totul este behaviorist, insa cu totii au impulsuri morale. Chiar in domeniul mai profund al epistemologiei, indiferent de ce ar crede omul, el actioneaza de fapt - in fiecare moment al vietii lui - ca si cum crestinismul ar fi adevarat, si numai sistemul crestin este cel care-i spune de ce poate si trebuie sa actioneaza asa.

Desi omul este diferit de alte lucruri, in aceea ca este facut dupa chipul lui Dumnezeu, iar alte lucruri nu sunt facute asa (el are personalitate, "umanitate"), cu toate acestea el este o creatura la fel ca toate celelalte lucruri. Si ele, si omul sunt create. La acest nivel, omul si lucrurile au aceeasi natura, de creaturi. Decurge de aici ca, desi suntem separati prin personalitate de celelalte lucruri create, suntem deopotriva creaturi intr-o lume pe care o impartasim deopotriva, pentru ca Dumnezeu a facut sa fie asa.

Daca ati citit felul in care am continuat argumentul acesta in sfera ecologica, in Pollution and the Death of Man, The Christian View of Ecology, va veti aminti probabil cum am dezvoltat acest subiect. Am argumentat ca, in ecologie, datorita faptului ca suntem impreuna creaturi, trebuie sa tratam cum se cuvine copacul, animalul si aerul. Aceasta este, cred eu, baza crestina a ecologiei. In epistemologie, mergem cu un pas mai departe. In epistemologie, celelalte lucruri create sunt obiectul, iar eu sunt subiectul. Suntem deopotriva creaturi. Si lucrurile, si noi suntem facuti de acelasi Dumnezeu rational, astfel incat eu pot cunoaste cu adevarat restul creatiei. In ecologie, trebuie sa tratez creatia aceasta corect, in conformitate cu felul cum a facut-o Dumnezeu. Nu trebuie sa o exploatez. Mai mult, nu numai ca trebuie sa ma raportez corect la creatie, dar o pot si cunoaste cu adevarat.

In epistemologie, stim ca un lucru exista pentru ca Dumnezeu 1-a creat sa existe. Acesta nu este o extensie a esentei Lui, nu este un vis pe care-1 viseaza Dumnezeu, conform intelegerii orientale a existentei lucrurilor. Exista in realitate. Exista realitate obiectiva adevarata, iar noi nu suntem surprinsi sa descoperim ca exista o corelatie intre observator si observat, pentru ca Dumnezeu a facut sa se potriveasca impreuna. Iar observatorul si cel observat sunt impreuna creatura aceluiasi Dumnezeu. Dumnezeu a facut si subiectul, si obiectul, cunoscatorul si obiectul cunoasterii, i-a facut in acelasi cadru de referinta. Crestinul nu are probleme epistemologice. Si orice om, indiferent de teoriile lui epistemologice, traieste ca si cum crestinismul ar fi adevarat. Crestinul nu este surprins ca pomul exista si nu este surprins de faptul ca nu poate trece prin el, pentru ca el stie ca pomul exista cu adevarat.

Acum, fiecare trebuie sa se confrunte cu acest adevar, fie ca este un intelectual care contesta conceptia crestina, fie ca este un om simplu care traieste ca si cum conceptia crestina ar fi adevarata, fara sa puna intrebari. Si unuia, si altuia, crestinul le spune: la ce te astepti? Fireste ca asa stau lucrurile, pentru ca Dumnezeul rational a facut atat subiectul cat si obiectul. El a facut subiectul si El a facut obiectul - si El ne-a dat Biblia ca sa ne comunice cunoasterea de care avem nevoie cu privire la univers.

Cand Michael Polanyi a distrus pozitivismul intr-un mod atat de magistral, dupa cum am aratat intr-un capitol anterior, omului modern nu i-a ramas decat cinismul sau un salt mistic. Insa crestinul nu ramane cu cinismul sau cu un salt mistic in ce priveste relatia subiect-obiect, pentru ca acelasi Dumnezeu i-a facut pe amandoi. De aceea, corelatia dintre ei nu il surprinde pe crestin.

Se ridica totusi intrebarea de care trebuie sa ne ocupam: cum abordam problema acuratetei cunoasterii? Aceste lucruri se leaga de limbaj, care introduce in discutie subiectul modern al semanticii si al analizei lingvistice, nu ca filozofie, ci ca instrument. Analiza lingvistica poate fi uneori un instrument folositor, daca o respingem ca filozofie rationalista. intr-adevar, relatia subiect-obiect si problema limbajului sunt conectate intr-un mod foarte real.

Acum, trebuie sa intelegem ca exista trei conceptii despre limbaj. Prima este ca, deoarece aducem propriile noastre experiente in fiecare cuvant pe care-1 folosim, in fiecare propozitie pe care o spunem, nu putem comunica deloc. Experientele prin care am trecut ne marcheaza si ne personalizeaza cuvintele si expresiile atat de pronuntat, incat ele nu ajung la persoana cu care vorbim.

Conceptia opusa este ca imediat ce folosim un termen intr-un sistem de simboluri ale limbajului, toti inteleg exhaustiv si absolut acel termen, pentru ca toti folosim aceleasi cuvinte.

Avem deci aceste doua conceptii extreme, nici una adecvata: cuvintele ne sunt atat de marcate de experienta trecuta incat nu pot ajunge deloc la ceilalti, sau orice termen are automat un sens exhaustiv, comun vorbitorului si ascultatorului. Insa, evident ca nici una dintre aceste doua conceptii extreme, nu este o explicatie adecvata a ceea ce se intampla de fapt in limbaj. Ne intrebam acum, in realitate, cum opereaza limbajul in lume? Iata cum stau lucrurile: cu toate ca ne aducem experienta trecuta in limbaj, ceea ce confera cuvintelor noastre un colorit special ca urmare a trecutului nostru exista totusi, daca observam cu atentie, o suficienta suprapunere cauzata de lumea exterioara si de experienta umana comuna pentru a ne asigura ca putem comunica, in pofida faptului ca nu reusim sa ajungem la un sens exhaustiv al aceluiasi cuvant - cuvintele noastre se suprapun, chiar daca nu total. Asa operam cu totii in sfera limbajului.

Ilustratia pe care-mi place s-o folosesc aici se refera la cuvantul tea [ceai, engl., n. tr.]. Tea este un simbol in sistemul de simboluri lingvistice al limbii engleze ce reprezinta un obiect real, identificabil. Dar sotia mea s-a nascut in China, iar prima ei experienta a lucrului pe care il reprezinta simbolul t-e-a (in sistemul de simboluri lingvistice al limbii engleze) a fost in casele chinezesti. Chinezii au invatat-o ceva ce ea isi aminteste pana in ziua de astazi, si anume ca ceaiul trebuie baut dintr-un bol, tinand in gura putin orez. De fapt, trebuie sa inveti sa bei ceaiul cu orezul in gura, ascuns in dreptul obrazului, fara a-1 atinge sau a-1 tulbura. Pentru ea, toate acestea sunt legate de cuvantul tea.

Dar pentru mine tea isi are originea la Germantown, Philadelphia, unde mama mea prepara ceaiul cum eu n-as mai face-o astazi, punand cutia de ceai din aluminiu pe care o pui in apa. Aceste experiente marcheaza cuvantul tea pentru amandoi, dar credeti oare ca din cauza acestor conotatii diferite, a acestor umbre diferite atasate cuvantului tea, eu nu-i pot spune sotiei mele: "Draga mea, vrei sa-mi aduci, te rog, o cana de ceai?", iar ea sa mi-o aduca? Intelegeti ce vreau sa spun? Daca studiem semantica si analiza lingvistica, trebuie sa intelegem. De fapt, trebuie sa ne ferim de cele doua extreme; sa recunoastem ca exista suprapuneri in lumea noastra exterioara si in experienta noastra comuna, umana.

Acest lucru este adevarat in cazul limbajului - si trebuie sa intelegem ca este adevarat si in ce priveste cunoasterea. Noi nu avem de ales intre aceste doua extreme, nici in limbaj, nici in epistemologie. Putem cunoaste cu adevarat fara sa cunoastem in mod exhaustiv. Cata vreme lucrul exista, exist si eu in corelatie cu acel lucru, si nu este nevoie sa cunosc exhaustiv. La urma urmei, acest fapt nu ne surprinde, pentru ca am inteles ca in afara lui Dumnezeu nimeni nu cunoaste nimic in mod exhaustiv, nimeni.

Observam ca (intocmai ca in sfera limbajului) nu avem nevoie de cunoasterea exhaustiva a unui lucru pentru a cunoaste cu adevarat - cata vreme el exista, eu exist si intre noi exista suficienta corelatie. In contextul crestinismului, suntem toti creaturile lui Dumnezeu si traim in lumea Lui. Cand folosim cuvinte, nu le epuizam, nici macar cuvinte cum ar fi casa sau caine. Acestea nu sunt epuizate in conversatia dintre doua persoane, si totusi ele contin nuante personale pe care le putem comunica intr-un mod plin de acuratete, chiar daca nu si exhaustiv.

N-ar trebui sa fim surprinsi daca acelasi lucru este adevarat si in cunoasterea noastra, nu cand auzim un cuvant rostit, ci in relatia subiect-obiect. Nu suntem surprinsi daca nu cunoastem obiectul in mod exhaustiv, dar nu suntem surprinsi nici daca descoperim ca-1 putem cunoaste cu adevarat. Daca acelasi Dumnezeu rational a facut atat subiectul cat si obiectul, nu suntem surprinsi ca exista o corelatie intre ele.

Am vazut, deci, de ce crestinismul nu are nici un fel de probleme epistemologice. In secolele trecute, cand oamenii operau cu o baza crestina, epistemologia n-a fost niciodata discutata cu incordarea extraordinara ce o inconjoara astazi din toate partile. Oamenii au studiat multe din problemele acestea in detaliile lor, dar n-a existat nici una din dilemele care astazi sunt atat de comune. Motivul dilemei moderne este ca oamenii au trecut de la uniformitatea cauzelor naturale intr-un sistem deschis - deschis reordonarii de catre Dumnezeu si om - la uniformitatea cauzelor naturale intr-un sistem inchis. Cu aceasta, epistemologia moare. Dar pornind de la o baza crestina, aceasta problema nu exista.

Ce rezulta de aici? Trei lucruri: in primul rand, aici sunt eu, privind in afara. Desi este un mod foarte simplu de a o exprima, aceasta este problema fundamentala a epistemologiei. Cum pot ajunge la o cunoastere certa, sau la cunoastere in general, sau la o cunoastere a cunoasterii in general; si in al doilea rand, cum pot distinge intre cunoasterea a ceea ce exista in mod obiectiv in contrast cu halucinatia si iluzia?

Desigur ca exista si situatii limita. Leziunile creierului, schizofrenia si alte forme de boala mintala pot estompa distinctia dintre realitatea obiectiva si fantezie. Desigur, drogurile pot produce o stare similara. Fie ca este vorba despre o boala psihologica, fie ca este vorba de o schizofrenie indusa artificial, cu ajutorul drogurilor, crestinul o vede ca pe un simptom al Caderii. Lucrurile nu sunt intru totul asa cum le-a facut Dumnezeu la inceput. Exista instrainare intre om si Dumnezeu, intre om si sine insusi, intre om si natura. Toate acestea sunt rezultatul Caderii; de aceea, nu este surprinzator ca exista situatii limita in sfera adevaratei cunoasteri si a fanteziei.

Cu toate acestea, crestinul se gaseste intr-o situatie cu totul diferita in comparatie cu omul modern - diferita, de exemplu, de gandirea lui Antonioni exprimata in filmul Blow-up, asa cum l-am analizat mai devreme. Crestinul are inca de la inceput certitudinea ca exista o lume exterioara, creata de Dumnezeu ca realitate obiectiva. El nu este ca omul care nu are de unde sa inceapa, care nu este sigur ca exista ceva. Asa cum am aratat, dilema pozitivismului este ca, in interiorul propriului sistem, trebuie sa inceapa fara sa stie daca exista ceva. Crestinul nu este in aceasta situatie. El stie ca ceva trebuie sa existe, pentru ca Dumnezeu a facut sa existe acel ceva. Motivul pentru care Orientul n-a produs niciodata o stiinta proprie este ca gandirea orientala n-a avut niciodata certitudinea existentei obiective a realitatii. Fara certitudinea unei lumi exterioare studiul stiintific nu are obiect si nu exista nici o baza pentru experiment sau deductie. Dar crestinul, fiind sigur de realitatea lumii exterioare, are o baza pentru o cunoastere adevarata. Cu toate ca trebuie sa recunoastem ca traim intr-o lume cazuta si ca exista stari de anormalitate si situatii limita, crestinul nu este totusi prins in dilema cu care se lupta Antonioni in Blow-up.




Cuvant inainte 2 | Cuvant inainte 3 | Cuvant inainte 4 | Cuvant inainte 5 | Cuvant inainte 6 | Cuvant inainte 7 | Capitolul unu 1 | Capitolul unu 2 | Capitolul unu 3 | Capitolul unu 4 |

© um.co.ua -