Capitolul unu 2

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Sa analizam prima varianta - un Dumnezeu personal-infinit. Doar un Dumnezeu personal-infinit este suficient de mare. Platon a inteles ca avem nevoie de absoluturi, altfel nimic nu are sens. Insa dificultatea cu care s-a confruntat Platon a fost ca zeii lui nu erau suficient de puternici pentru a satisface aceasta nevoie. Astfel incat, desi cunosteau nevoia, aceasta a ramas neimplinita, pentru ca zeii lui nu erau suficient de mari pentru a fi punctul de referinta sau locul de rezidenta al absoluturilor, al idealurilor lui. In literatura greaca se pare ca Parcele stau in spatele zeilor controlandu-i, iar alteori zeii par sa controleze Parcele. De ce aceasta confuzie? Pentru ca totul esueaza in gandirea lor la acest punct - zeii lor limitati nu sunt suficient de mari. Acesta este motivul pentru care avem nevoie de un Dumnezeu personal-infinit. Aceasta este prima varianta.

In al doilea rand, este necesara o unitate si o diversitate personala in Dumnezeu - nu doar un concept abstract de unitate si diversitate, pentru ca am vazut ca avem nevoie de un Dumnezeu personal. Avem nevoie asadar de o unitate si o diversitate personala. Altfel raspunsul nu este posibil. Crestinismul ofera aceasta unitate si diversitate in realitatea Trinitatii.

De fapt, vorbim aici despre necesitatea filozofica, in domeniul Fiintei si al existentei, a faptului ca Dumnezeu exista. Despre aceasta este vorba: El exista.

Nu exista alt raspuns filozofic suficient in afara de cel pe care tocmai l-am schitat. Putem cerceta filozofia universitara, filozofia subterana, filozofia benzinariilor - nu conteaza - nu exista un alt raspuns filozofic suficient la problema existentei, a Fiintei, decat cel pe care l-am schitat. Exista doar o singura filozofie, o singura religie, care implineste aceasta nevoie in toata gandirea lumii, fie ea orientala, apuseana, antica, moderna, contemporana, veche. Unul singur implineste nevoia filozofica a existentei, a Fiintei, iar acesta este Dumnezeul iudeo-crestin - nu doar un concept abstract, ci mai degraba faptul ca acest Dumnezeu exista intr-adevar. El exista. Nu exista alt raspuns, iar crestinii ortodocsi ar trebui sa fie rusinati de faptul ca s-au complacut atata vreme in defensiva. Nu este momentul sa fim defensivi. Alt raspuns nu exista.

Sa observam ca nici un cuvant nu este atat de lipsit de sens ca si cuvantul dumnezeu. In sine el nu inseamna nimic. Ca si oricare alt cuvant, el este numai un simbol lingvistic - d-u-m-n-e-z-e-u - Pana cand nu i se acorda un continut. Acest lucru este adevarat in special in cazul cuvantului dumnezeu, pentru ca nici un alt cuvant nu este folosit pentru a comunica sensuri atat de radical opuse. Trebuie sa punem un continut in el. Cuvantul dumnezeu ca atare nu constituie un raspuns la problema filozofica a existentei, insa continutul iudeo-crestin al cuvantului Dumnezeu, asa cum apare el este dat in Vechiul si Noul Testament, satisface necesitatea existentei - existenta universului in complexitatea lui si a omului ca om. Si care este acel continut? El se leaga de un Dumnezeu infinit-personal, care este unitate si diversitate personala in inaltul ordin al Trinitatii.

Uneori, in discutiile mele, sunt intrebat cum pot sa cred in Trinitate. Raspunsul meu este intotdeauna acelasi. Daca n-ar fi existat Trinitate, as fi si acum un agnostic, pentru ca n-ar exista nici un fel de raspunsuri. Fara inaltul ordin al unitatii si diversitatii personale din Trinitate, nu exista raspunsuri.

Sa ne intoarcem din nou la personalul-infinit. Din perspectiva infinitatii lui Dumnezeu, exista o prapastie absoluta intre Dumnezeu, pe de o parte, si om, animal, floare si masina, pe de alta parte. De partea infinitatii, Dumnezeu sta singur. El este acel absolut altul. In infinitatea Lui, El este completamente diferit de tot ce exista. El Se diferentiaza de toate celelalte prin faptul ca numai El este infinit. El este Creatorul; toate celelalte au fost create. El este infinit; toate celelalte sunt finite. Toate celelalte au fost aduse in existenta prin creatie; deci toate celelalte sunt dependente, numai El este independent. Acesta este absolutul in privinta infinitatii Lui. De aceea, in ce priveste infinitatea lui Dumnezeu, omul este separat de Dumnezeu la fel ca atomul sau orice alta parte mecanicista a universului.

Insa din perspectiva personalitatii lui Dumnezeu, intervine o prapastie intre om si animal, planta si masina. De ce? Pentru ca omul a fost plamadit in imaginea lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar o "doctrina". Nu este o dogma care trebuie doar repetata ca o afirmatie doctrinara corecta. Ea este o parte esentiala a intregii probleme. Omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu; de aceea, pornind de la faptul ca Dumnezeu este un Dumnezeu personal, prapastia nu se gaseste intre Dumnezeu si om, ci intre om si toate celelalte. Insa in privinta infinitatii lui Dumnezeu, omul este separat de Dumnezeu, asemeni atomului sau oricarui alt lucru finit din univers. Acesta este deci raspunsul la dilema ridicata de natura finita si totusi personala a omului.

Acesta nu este doar cel mai bun raspuns la problema existentei, ci este singurul raspuns. De aceea putem sa ne sustinem crestinismul cu toata integritatea intelectuala. Singurul raspuns pentru ceea ce exista este ca El, Dumnezeul infinit si personal, exista cu adevarat.

Acum ne vom apleca mai in detaliu asupra celei de-a doua parti - unitatea si diversitatea personala din inaltul ordin al Trinitatii. Einstein a afirmat ca intreaga lume materiala poate fi redusa la electromagnetism si la gravitatie. La sfarsitul vietii, el cauta o unitate mai presus de acestea doua, ceva care sa lege electromagnetismul de gravitatie, dar n-a gasit-o niciodata. Insa ce-ar fi fost daca ar fi gasit-o? Ar fi existat doar unitate in diversitate in

lumea materiala si, ca atare, ar fi fost numai un joc de copii. Nimic nu s-ar fi rezolvat cu adevarat, pentru ca unitatea si diversitatea necesare personalitatii n-ar fi fost atinsa. Chiar daca ar fi reusit sa uneasca electromagnetismul si gravitatia, tot n-ar fi putut explica nevoia de unitate si diversitate personala.

Prin contrast, sa ne gandim la Crezul nicean - trei Persoane, un singur Dumnezeu. Ar trebui sa ne bucuram ca cei care l-au redactat au ales cuvantul "persoana". Acest lucru a catapultat Crezul nicean direct in secolul nostru, cu toate discutiile lui: existenta a trei Persoane, care se iubesc una pe alta si comunica intre ele, inainte de a exista orice altceva.

Daca n-ar fi fost asa, am fi avut un Dumnezeu care ar fi fost nevoit sa creeze pentru a iubi si a comunica. Intr-un astfel de caz, Dumnezeu ar fi avut nevoie de univers in aceeasi masura in care universul ar fi avut nevoie de Dumnezeu. Dar Dumnezeu n-a fost nevoit sa creeze; Dumnezeu nu are nevoie de univers asa cum universul are nevoie de El. De ce? Pentru ca avem o Trinitate autosuficienta si reala. Persoanele Trinitatii au comunicat una cu alta si s-au iubit una pe alta inca inainte de crearea lumii.

Acest raspuns nu vizeaza numai nevoia filozofica acuta de unitate in diversitate, ci si unitatea si diversitatea personala. Unitatea si diversitatea nu au putut exista inaintea lui Dumnezeu sau nu pot fi dincolo de Dumnezeu, pentru ca oricat de departe ne-am intoarce in istorie, Dumnezeu este. Dar cu doctrina Trinitatii unitatea si diversitatea sunt Insusi Dumnezeu - trei Persoane si totusi un singur Dumnezeu. Aceasta este Trinitatea si nimic mai putin decat atat.

Trebuie sa apreciem faptul ca inaintasii nostri crestini au inteles acest lucru foarte bine in anul 325 d.Cr., cand au insistat asupra celor trei Persoane din Trinitate, conform afirmatiilor clare ale Bibliei. Sa intelegem ca ei nu au inventat Trinitatea cu scopul de a da un raspuns intrebarilor filozofice pe care le ridicau grecii acelei vremi. Dimpotriva. Problema unitatii si a diversitatii exista, iar crestinii si-au dat seama ca in Trinitate, asa cum o afirma Biblia, ei aveau un raspuns pe care nimeni altul nu-1 avea. Ei n-au inventat Trinitatea pentru a implini o nevoie; Trinitatea exista deja si ea implinea nevoia. Ei si-au dat seama ca in Trinitate avem lucrul pe care toti acesti oameni il argumenteaza si il definesc, dar pentru care nu au un raspuns.

Sa observam din nou ca acesta nu este doar cel mai bun raspuns, ci singurul raspuns. Nimeni, nici o filozofie, nu a dat vreodata un raspuns la problema unitatii si diversitatii. Asadar, cand oamenii ma intreaba daca ma simt stanjenit din punct de vedere intelectual de Trinitate, eu transpun problema in terminologia lor - aceea a unitatii si diversitatii. Fiecare filozofie se confrunta cu aceasta problema si nici o filozofie nu are vreun raspuns. Crestinismul are un raspuns, in existenta Trinitatii. Singurul raspuns la ceea ce exista este ca El, punctul de pornire, exista.

Am spus deci doua lucruri. Singurul raspuns la problema metafizica a existentei este ca Dumnezeul infinit si personal exista; iar singurul raspuns la problema metafizica a existentei este ca Trinitatea e reala.

Cu siguranta ca ne-am convins deja ca filozofia si religia se ocupa intr-adevar cu aceleasi intrebari. Trebuie sa remarcam ca in conceptul fundamental al existentei, al Fiintei, avem fie raspunsul crestinismului, fie nimic. Oricat de ortodocsi am fi in convingerile noastre evanghelice, daca intelegem lucrul acesta, viata noastra va cunoaste o schimbare.

Dati-mi voie sa adaug ceva, pe scurt. Constat ca multi crestini evanghelici ortodocsi vad adevarul ca fiind fidel doar dogmei, sau fata de ceea ce spune Biblia. Nimeni nu sustine mai ferm ca mine inspiratia deplina a Scripturii, dar nu acesta este sfarsitul adevarului cand prezentam crestinismul si Biblia. Adevarul crestinismului este fidel realitatii. Putem merge pana la capatul lumii fara sa ne fie niciodata frica, asemenea anticilor, ca, o data ajunsi la marginea pamantului, vom cadea intr-un hau si ne vor manca balaurii. Putem duce o discutie intelectuala pana la capat deoarece crestinismul nu este fidel doar dogmelor, nu este fidel doar declaratiilor lui Dumnezeu in Biblie, ci este fidel si realitatii, de ceea nu vom cadea in gol nici la capatul pamantului! Crestinismul nu este doar un model aproximativ, ci este fidel intregii realitati. Cand evanghelicul va intelege lucrul acesta - cand miscarea evanghelica va intelege lucrul acesta - vom putea revolutiona totul. Vom ajunge la ceva frumos si viu, la ceva plin de forta in lumea noastra saraca, pierduta. Acesta este adevarul din perspectiva crestina si asa il prezinta Dumnezeu in Scriptura. Dar daca vrem sa ne insusim acest raspuns, trebuie sa ne insusim intregul raspuns biblic. Crestinismul nu trebuie sa fie redus la pan-totismul oriental sau la pan-totismul teologiei moderne liberale (protestante sau romano-catolice), iar autoritatea Bibliei nu trebuie sabotata. Nu trebuie sa permitem unui panteism teologic sa-si faca loc pe ascuns intre noi si nu trebuie sa reducem crestinismul la teologia existentiala moderna, plasata la "nivelul superior". Daca vrem sa ne insusim aceste raspunsuri de o mare importanta, crestinismul trebuie sa formuleze un raspuns in intregime biblic. Avem nevoie de pozitia biblica totala pentru a obtine raspunsul pentru problema filozofica fundamentala a existentului. Avem nevoie de intregul continut biblic cu privire la Dumnezeu: ca El este Dumnezeul infinit si personal si punctul absolut de pornire.

Dati-mi voie acum sa exprim aceasta si altfel. In primul rand, fara Dumnezeul infinit si personal, fara Dumnezeul unitatii si al diversitatii personale, nu exista raspuns la problema existentului. Putem spune aceasta si in alt mod, si anume ca Dumnezeul infinit si personal, Dumnezeul care este Trinitate, a vorbit. El exista si El nu tace. Un Dumnezeu care tace nu ar folosi la nimic, fiindca n-am putea cunoaste nimic despre El. El a vorbit si ne-a spus ce este El si ca a existat inaintea tuturor lucrurilor - astfel avem raspunsul la problema existentului.

El nu tace. Motivul pentru care noi avem un raspuns este ca Dumnezeul infinit si personal, Dumnezeul Trinitatii, n-a tacut. El ne-a spus cine este. Daca vom formula conceptele de inspiratie si de revelatie in acesti termeni, vom vedea ca patrundem pana in miezul gandirii moderne. El nu tace. De aceea putem ajunge la cunoastere, pentru ca a vorbit. Ce ne-a spus El? Pe langa toate celelalte lucruri, El ne-a spus adevarul despre El insusi - si pentru ca ne-a spus adevarul despre Sine - ca este Dumnezeul triunic infinit si personal - noi avem raspunsul la problema existentei. Sau o putem spune astfel: in ce priveste metafizica - domeniul Fiintei, al existentei - revelatia generala si cea speciala vorbesc intr-un glas. Toate aceste feluri de a o spune exprima de fapt acelasi lucru din puncte de vedere usor diferite.

In concluzie, pornind de la sine, omul poate defini problema filozofica a existentei, insa nu poate genera el singur raspunsul la aceasta problema. Raspunsul la problema existentei este ca Dumnezeul triunic infinit si personal exista si ca Dumnezeul infinit si personal nu tace.

Capitolul doi

Necesitatea morala

Ne intoarcem acum la cel de-al doilea domeniu al gandirii filozofice, si anume la omul si la dilema lui. Cum am vazut, exista doua probleme in legatura cu omul si cu dilema lui. Prima dintre ele este faptul ca omul e personal, diferit de non-om, si totusi finit. Pentru ca este finit, el nu are in sine un punct de integrare suficient. Repet aici cuvintele lui Jean-Paul Sartre, ca daca finitul nu are un punct de referinta infinit, atunci el este fara sens si absurd.

Cu toate acestea, omul este diferit de non-om; el este personal, are o "umanitate" care-1 distinge de non-om. Aceasta este prima problema: el este diferit datorita "umanitatii" sale si totusi, finit. Omul nu are in sine un punct de integrare suficient.

Al doilea lucru cu privire la om si la dilema lui este ceea ce eu numesc nobletea omului. S-ar putea sa nu ne placa acest termen, datorita legaturilor lui romantice cu trecutul, insa minunatia omului ramane. Dar, in contrast cu aceasta, exista si cruzimea omului. Astfel incat omul se prezinta pe sine cu toata minunatia si nobletea lui, dar si cu oribila lui cruzime care strabate intreaga istorie umana.

Am putea exprima acest lucru si altfel - ca instrainare a omului de sine si de semeni in sfera moralitatii. Si astfel ajungem la cuvantul morala. Pana acum ne-am ocupat de problema metafizicii, acum insa intram in domeniul moralei.

Lasand deoparte "raspunsul" ca nu exista raspunsuri in domeniul rationalitatii, primul raspuns pe care il primeste aceasta dilema a moralitatii este (ca in domeniul metafizicii) inceputul impersonal. Cand ne gandim la caracterul finit al omului si la cruzimea lui, ni se va parea, desigur, ca avem de-a face cu doua lucruri distincte. Omenirea a considerat intotdeauna ca aceste lucruri sunt diferite. Finitudinea este micimea lui; el nu constituie un punct de referinta suficient pentru sine. Dar cruzimea lui a fost intotdeauna gandita ca distincta de finitudinea lui. Dar trebuie sa facem aici o observatie, si anume ca, daca acceptam inceputul impersonal, finitudinea si cruzimea omului vor ajunge in cele din urma unul si acelasi lucru. Aceasta este o regula absoluta. Indiferent de natura impersonalismului de la care pornim, de la particulele de energie ale omului de stiinta, de la pan-totismul oriental sau de la teologia neo-ortodoxa, pana la urma aceste doua aspecte se contopesc. Pornind de la un inceput impersonal, morala nu exista de fapt ca morala. Daca pornim de la un inceput impersonal, raspunsul pe care-1 primeste moralitatea va fi pana la urma asertiunea ca nu exista moralitate (oricat de sofisticat am exprima ideea aceasta). Acest lucru este adevarat indiferent daca incepem cu panteismul oriental, cu panteismul noii teologii sau cu particula de energie. Cu un inceput impersonal, totul este in cele din urma un intreg nediferentiat in domeniul moralei. Cu un inceput impersonal, morala este, pana la urma, numai o alta forma a metafizicii, a Fiintei. Morala dispare si exista un singur domeniu filozofic, nu doua.

Ramasi pe aceasta pozitie, putem vorbi despre ceea ce este antisocial sau despre ce nu place societatii, sau chiar despre ce nu-mi place mie, dar nu putem vorbi despre ceea ce este intr-adevar bine si ceea ce este intr-adevar rau. Daca incepem cu impersonalul, alienarea omului, asa cum este el acum, este numai un rezultat al intamplarii; el a iesit din ceea ce a fost universul dintotdeauna - adica impersonal. Astfel, dilema omului, tensiunea lui, daca pornim de la impersonal, nu rezida niciodata in domeniul moralei. Mai degraba, omul a fost expulzat din univers asa cum a fost si este el dintotdeauna in mod intrinsec.

Pornind de la presupozitia ca inceputul a fost impersonal, omul a devenit din intamplare o fiinta cu aspiratii, cu impulsuri morale pentru care nu poate gasi o implinire ultima in univers, asa cum este acesta. Omul a fost expulzat, in sensul ca a dezvoltat un sentiment al impulsurilor morale, cand in realitate acestea nu au nici un sens in univers, asa cum este acesta. Aceasta este alienarea cosmica ultima, dilema generatiei noastre - Giacometti, cu personajele lui stand mereu alienate fata de toti ceilalti si fata si de spectatorul care le observa in muzeu. Problema generatiei noastre este sentimentul de alienare cosmica pe care-1 traieste, inclusiv in domeniul moralei. Omul poseda un sentiment al impulsurilor morale; totusi, in univers, asa cum este acesta, sentimentul lui este complet strain de tot ce exista.

De ce folosesc termenul "impulsuri morale"? Am ales acest termen pentru ca nu ma refer la niste norme specifice. Vorbesc despre faptul ca oamenii au simtit intotdeauna ca trebuie sa distinga intre bine si rau. Toti oamenii au acest sentiment al resortului moral. Din antichitate pana azi, nu gasim pe nimeni care sa nu-1 fi avut. Nu vom gasi nici macar o prostituata de pe strada fara un astfel de sentiment al moralitatii. Nu vom gasi nici un determinist, nici un behaviorist in domeniul psihologiei, care sa nu aiba sentimentul impulsurilor morale, chiar daca sustine ca morala in sine nu exista. Descoperim astfel ca omul este creat cu un sentiment al impulsurilor morale, care duce in realitate numai la o alienare cosmica totala, pentru ca daca incepem cu impersonalul, nu mai este loc pentru morala ca morala in univers, asa cum exista acesta. Nu exista nici un standard in univers care sa dea un sens final unor cuvinte ca bine si rau. Daca pornim de la impersonal, universul pastreaza tacerea cu privire la asemenea cuvinte.

Astfel, pentru panteist, raul sau tensiunea finala este neputinta de a-si accepta impersonalitatea. Daca mergem in Orient, in acele locuri unde panteismul a fost elaborat cu consecventa, descoperim ca raul final in om - karma finala, daca vreti - este ca el nu-si va accepta impersonalitatea. Cu alte cuvinte, nu accepta ceea ce este.

In pan-totismul hindus conceptul ca nu exista o diferenta ultima intre cruzime si non-cruzime este extrem de elaborat. Acest lucru se poate vedea limpede in persoana lui Kali. In reprezentarile hinduse ale lui Dumnezeu, exista intotdeauna un personaj feminin. Uneori se spune ca exista o trinitate in hinduism, pentru ca intr-un basorelief sunt reprezentate trei fete. Dar aceasta numai pentru ca avem de-a face cu un basorelief. De fapt reprezentarea hindusa are cinci fete - patru de jur imprejur, daca este vorba de o statueta in picioare, si una deasupra, privind in sus, chiar daca aceasta nu poate fi vazuta sau chiar daca, de fapt, nici nu este sculptata. In hinduism nu exista trinitate. Nu numai ca sunt cinci, si nu trei reprezentari, dar si mai important - acestea nu sunt persoane, ci doar manifestari ale celui mai important zeu, unul impersonal. Dar una dintre manifestari este intotdeauna feminina, pentru ca femininul trebuie sa existe alaturi de masculin. Dar, destul de interesant, figura feminina, Kali, este intotdeauna o distrugatoare. Ea este reprezentata deseori ca avand colti mari, cu cranii atarnandu-i in jurul gatului. De ce? Pentru ca, in final, cruzimea face parte din realitate in aceeasi masura ca lipsa cruzimii. Deci, pe de-o parte il avem pe Vishnu cu cei trei pasi constructivi ai sai, dar pe de alta parte exista intotdeauna si Kali, cea care darama, cea care distruge, cea care este gata sa-ti devoreze carnea si sa te sfasie in bucati. Cruzimea este o fatada a realitatii, in egala masura cu lipsa cruzimii.

De ce partea violenta este intotdeauna feminina? Nimeni nu stie, insa m-as hazarda sa presupun ca este o reminescenta denaturata a Evei. De obicei mitul ne trimite in istorie la ceva important - insa de obicei si acesta ne parvine intr-o forma denaturata.

Dar, pana la urma, pe masura ce inaintam in examinarea noii teologii si a panteismului oriental, deopotriva, ajungem in situatia de a nu mai putea articula distinctia dintre bine si rau. In pan-totismul religios occidental descoperim ca oamenii incearca sa evite aceasta concluzie, pastrand distinctia intre cruzime si non-cruzime. Ei se feresc sa admita ca nu exista un sens fundamental pentru cuvintele bine si rau. Dar acest lucru nu se poate face. Este ca si cum am rostogoli un bolovan din varful unui deal. Incepand cu impersonalul, desi folosim termeni religiosi si chiar termeni crestini, nu exista un absolut ultim si nu exista categorii ultime cu privire la bine si la rau. Prin urmare, ceea ce ne ramane poate fi exprimat in cuvinte diferite in culturi diferite, dar este doar relativ - sociologic, statistic, situational - nimic altceva. Avem etica situationala, etica statistica - standardul oamenilor de rand - dar nu putem avea moralitate.

In final, trebuie sa intelegem ca in acest cadru a face binele este la fel de lipsit de sens ca si a face raul. Morala ca morala dispare si ramanem doar cu metafizica. Ramanem doar noi, cei mici, in contrast cu ce este mare; nimic nu are sens in termenii binelui si raului.

Ajungem repede la aceasta in cultura noastra moderna. Sa ne gandim la conceptul lui Marshall McLuhan ca democratia a luat sfarsit. Ce vom avea in locul democratiei sau al moralei? El spune ca va veni o vreme in satul global (nu prea departe in timp, in era electronicii), cand vom putea conecta toata lumea la un computer gigantic si ceea ce computerul va arata la un moment dat ca fiind media aprecierilor, acela va fi binele si raul. S-ar putea spune ca aprecierea e putin deplasata, ca un asemenea sistem mondial de computere nu este realizabil. Insa conceptul ca morala este doar media a ceea ce oamenii gandesc sau fac la un moment dat este o realitate deja prezenta. Trebuie sa intelegem ca este exact ceea ce arata Kinsey in Sexual Behavior of the Human Male (1948), o etica sexuala statistica. Aceasta nu este ceva pur teoretic. Am ajuns aici in cultura noastra apuseana deoarece omul considera ca originea sa este impersonala, particula de energie si nimic altceva. Am ramas numai cu etica statistica, iar in acest cadru morala ca morala pur si simplu nu exista.




Realism in prezentare 2 | Realism in prezentare 3 | Realism in prezentare 4 | Cuvant inainte 1 | Cuvant inainte 2 | Cuvant inainte 3 | Cuvant inainte 4 | Cuvant inainte 5 | Cuvant inainte 6 | Cuvant inainte 7 |

© um.co.ua -