Cuvant inainte 2

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Dar reformatorii si cei care le-au urmat, fauritorii culturii nord-europene, mai stiau ca, desi omul are o vina morala in fata Dumnezeului care exista, el nu este totusi un nimic, spre deosebire de omul modern care tinde sa creada ca este un nimic. Reformatorii stiau ca ei sunt tocmai opusul acestui nimic, deoarece erau constienti ca fusesera facuti dupa chipul lui Dumnezeu. Chiar daca erau cazuti si chiar daca, lipsiti fiind de solutia non-umanista a lui Cristos si a mortii Lui substitutionare, erau separati de Dumnezeu si se indreptau spre iad, aceasta nu insemna totusi ca ei erau un nimic. Cand Cuvantului lui Dumnezeu i s-a acordat cinstea cuvenita, Reforma a avut rezultate uluitoare, atat in ??viata oamenilor individuali - care se increstinau - cat si in cultura, in general.

De aceea, Reforma afirma ca Dumnezeu a vorbit in Scriptura cu referire atat la "nivelul inferior", cat si la "nivelul superior". El a revelat adevarul despre natura, univers si om. Din aceasta cauza, reformatorii au avut o unitate reala a cunoasterii. Ei nu s-au confruntat cu problema renascentista a naturii si a harului. Unitatea aceasta reala pe care au avut-o nu se datora ascutimii mintii lor, ci ea se baza pe revelatia lui Dumnezeu in ambele domenii. In contrast cu umanismul. Reforma nu admitea existenta unei sfere autonome.

Aceasta nu insemna ca nu exista libertate pentru arta si stiinta. Dimpotriva, abia acum era posibila libertatea adevarata in cadrul ordinii revelate. Dar desi arta si stiinta sunt libere, ele nu sunt autonome - artistul si omul de stiinta se afla si ei sub incidenta revelatiei Scripturii. Asa cum vom vedea, ori de cate ori arta sau stiinta a incercat sa devina autonoma urmatorul principiu a fost manifest - natura a "inghitit" harul. Atunci arta si stiinta isi pierdeau curand sensul.

Reforma a avut cateva rezultate remarcabile, facand posibila aparitia culturii pe care multi dintre noi o apreciem atata - chiar daca generatia noastra o azvarle acum la o parte. Reforma ne confrunta cu un Adam care era - ca sa folosim o terminologie moderna - un om neprogramat, nu o cartela perforata in sistemul unui computer. O caracteristica a omului secolului al XX-lea, este ca el nu-si poate imagina aceasta, deoarece e patruns de o conceptie determinista. Dar pozitia biblica e clara, omul nu poate fi explicat ca fiind total determinat si conditionat. Pe aceasta pozitie s-a intemeiat conceptul demnitatii omului. Oamenii incearca astazi sa se agate de aceasta demnitate umana, dar nu stiu cum sa o faca, pentru ca au pierdut adevarul care afirma ca omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu. Adam a fost un om neprogramat (cu totul liber sa decida pentru el), o persoana cu semnificatie intr-o istorie cu semnificatie, care a putut chiar sa dea un alt curs istoriei.

Asadar, gandirea Reformei proclama un om care are valoare, dar si un razvratit a carui revolta, nu se manifesta doar pe scena unui teatru, ci e reala. Si pentru ca el este un om neprogramat si revolta lui este una reala, vinovatia lui morala este si ea reala. Intelegand aceasta, reformatorii au mai inteles ceva. Ei au avut o intelegere biblica a gestului lui Cristos. Au realizat ca moartea substitutionara si ispasitoare a lui Isus a avut drept scop impacarea omului cu Dumnezeu si mantuirea de vinovatia lui reala. Trebuie sa intelegem ca, daca incepem sa denaturam conceptul scriptural al vinovatiei morale, fie ca e vorba de o corupere psihologica, genetica, teologica sau de orice alt gen, conceptia noastra despre lucrarea lui Cristos nu va mai fi scripturala. Cristos a murit pentru omul cu o vinovatie morala reala in urma faptului ca a facut o alegere la fel de reala.

Ceva mai mult despre om

Sa vorbim acum ceva mai mult despre om. Pentru aceasta, trebuie sa observam intai ca orice element din sistemul biblic ne duce inapoi la Dumnezeu. Apreciez foarte mult sistemul biblic ca sistem. Chiar daca s-ar putea sa nu ne placa conotatia cuvantului sistem, din cauza rezonantei sale mai degraba reci, aceasta nu inseamna ca invatatura biblica nu constituie un sistem. Totul in sistem se raporteaza la inceputul acestuia, ceea ce confera sistemului crestin o frumusete si o perfectiune unica, pentru ca totul se subordoneaza punctului culminant. Totul incepe cu "Dumnezeu care este acolo". Acesta este inceputul si punctul culminant al intregului sistem si totul decurge de aici intr-un mod natural. Biblia afirma ca Dumnezeu este un Dumnezeu viu si ne mai spune multe altele despre El; dar probabil ca cel mai semnificativ lucru pentru omul secolului al XX-lea este ca ea vorbeste despre El ca despre un Dumnezeu personal si infinit. Acesta este Dumnezeul care "este", care exista. Mai mult, acesta este singurul sistem, singura religie care are un astfel de Dumnezeu. Dumnezeii Orientului sunt infiniti prin definitie, in sensul ca ei cuprind totul in sine - atat binele cat si raul - dar ei nu sunt personali. Dumnezeii Occidentului erau personali, insa foarte limitati. Zeii teutonilor, romanilor si grecilor au fost cu totii la fel - personali, dar nu si infiniti. Dumnezeul crestin, Dumnezeul Bibliei, este personal si infinit.

Acest Dumnezeu personal si infinit al Bibliei este Creatorul tuturor lucrurilor. El a creat totul din nimic. De aceea orice altceva este finit, este creatie. Doar El singur este Creatorul infinit. Putem reprezenta toate acestea astfel:

DUMNEZEU PERSONAL SI INFINIT


LINIE DE RUPTURA

OMUL

ANIMALELE

PLANTELE

MASINILE

El a creat omul, animalele, florile si masina. Din perspectiva infinitatii Lui, omul este separat de Dumnezeu asemenea unei masini. Dar, spune Biblia, cand privim prin prisma personalitatii omului, lucrurile ni se prezinta intr-o alta lumina.

DUMNEZEU PERSONAL SI INFINIT


LINIE DE RUPTURA

OMUL OMUL

LINIE DE RUPTURA

ANIMALELE ANIMALELE

PLANTELE PLANTELE

MASINILE MASINILE

Astfel omul, fiind facut dupa chipul lui Dumnezeu, a fost creat in vederea unei relatii personale cu El. Relatia omului este orientata si in sus, nu numai in jos. Cand ne apropiem de oamenii secolului al XX-lea distinctia aceasta devine cruciala. Omul modern isi vede relatiile orientate in jos, inspre animale si masini. Biblia respinge acest mod de a privi omul. Din perspectiva personalitatii noastre, ne raportam la Dumnezeu. Nu suntem infiniti, ci finiti, cu toate acestea, suntem cu adevarat personali; suntem creati dupa chipul Dumnezeului personal care exista.

Reforma, Renastere si morala

Exista multe consecinte practice care decurg din diferentele dintre gandirea Renasterii si cea a Reformei. Putem sa ne alegem exemplele dintr-un spectru foarte larg.

De exemplu, Renasterea a emancipat femeia. La fel a facut si Reforma - dar cu o mare diferenta. Lucrarea lui Jacob Burckhardt Civilizatia Renasterii in Italia, publicata la Basel in 1860, este si acum o lucrare standard in domeniu. Autorul scoate in evidenta ca italiencele Renasterii erau libere, dar cu marele pret al imoralitatii generalizate. Burckhardt (1818-1897) argumenteaza aceasta idee pe parcursul a mai multor pagini.

De ce a fost asa? Explicatia trebuie cautata in conceptia de atunci cu privire la natura si har. Aceste lucruri nu raman niciodata pur teoretice, fiindca oamenii actioneaza dupa cum gandesc:

POETII LIRICI - "DRAGOSTEA SPIRITUALA" - DRAGOSTEA IDEALA


ROMANCIERII SI POETII COMICI - DRAGOSTEA SENZUALA

La nivelul superior avem poetii lirici care promovau "dragostea spirituala" si ideala. Apoi, la nivelul inferior ii avem pe romancieri si pe poetii comici care promovau dragostea senzuala. Renasterea a produs un potop de carti pornografice, dar acest aspect al perioadei renascentiste nu s-a oprit doar la carti, ci s-a extins pana in modul de viata al oamenilor. Omul autonom s-a gasit in fata unui dualism. Sa-1 luam pe Dante, de exemplu. Acesta s-a indragostit la prima vedere de o femeie pe care a iubit-o toata viata. Apoi s-a casatorit cu o alta femeie, care i-a nascut copii si i-a spalat vasele.

Cert este ca aceasta diviziune intre natura si har a penetrat intreaga structura a vietii renascentiste, iar "nivelul inferior", autonom, a inghitit intotdeauna "nivelul superior".

Omul ca un intreg

Conceptia biblica a Reformei a fost si este foarte diferita. Ea nu este de factura platonica. Sufletul nu este mai important decat trupul. Dumnezeu a facut intregul om, si omul este important ca intreg. Doctrina despre invierea trupului nu este deloc demodata. Ea afirma ca Dumnezeu a facut omul o fiinta integrala, ca Dumnezeu iubeste omul in intregimea lui si omul in totalitatea sa are valoare. De aceea, invatatura biblica se opune platonismului, care considera ca sufletul este superior si foarte important, pe cand trupul, care este inferior, ramane total lipsit de importanta. Conceptia biblica se opune si pozitiei umaniste, in care trupul si mintea autonoma ale omului devin importante, iar harul devine lipsit de importanta, toate universaliile si absoluturile fiind astfel pierdute.

Pozitia biblica, asupra careia insista Reforma, afirma ca nici conceptia platonica, nici cea umanista nu sunt satisfacatoare. In primul rand, Dumnezeu a facut omul ca pe un intreg si este interesat de el ca intreg. In al doilea rand, Caderea istorica, in timp si spatiu, a afectat omul in ansamblul sau. In al treilea rand, pe baza lucrarii lui Cristos ca Mantuitor si beneficiind de cunoasterea revelata in Scripturi, exista rascumparare pentru om in totalitatea sa. In viitor omul ca intreg va fi inviat din morti, iar rascumpararea lui va fi desavarsita. Pavel declara in Epistola catre Romani, capitolul 6, ca trebuie sa intelegem rascumpararea ca pe o realitate care cuprinde intregul om, chiar si in viata prezenta. Aceasta trebuie sa se realizeze pe baza sangelui varsat al lui Cristos si prin puterea Duhului Sfant, prin credinta, chiar daca nu va atinge perfectiunea in aceasta viata. In asta consta adevarata domnie a lui Cristos peste intregul om. Asa au inteles lucrurile reformatorii, si aceasta este invatatura Bibliei. Olanda a insistat mai mult decat in ??crestinismul anglo-saxon, de exemplu, ca aceasta este semnificatia domniei lui Cristos in cultura. Asadar, Isus este Domn in ambele domenii.

HARUL


NATURA

Nu exista nimic autonom - nimic independent de domnia lui Cristos si de autoritatea Scripturilor. Dumnezeu a creat intregul om si e interesat de intregul om, ceea ce duce la o unitate.

Astfel, concomitent cu aparitia in Renastere a omului modern, a coexistat si raspunsul Reformei la dilema omului umanist al Renasterii. Prin contrast, dualismul omului renascentist a produs formele moderne ale umanismului, impreuna cu temerile omului modern.

Capitolul

Trei

Inceputurile stiintei moderne

In situatia prezentata anterior, stiinta a avut un rol foarte important. Trebuie sa realizam ca stiinta moderna timpurie a fost initiata de catre oamenii care traiau in cadrul si in consensul crestinismului. Desi nu era crestin, J. Robert Oppenheimer (1904-1967) a inteles acest lucru. El a afirmat ca nasterea stiintei moderne a reclamat un context crestin.1Alfred North Whitehead (1861-1947) a subliniat si el acelasi lucru. Crestinismul a fost necesar pentru inceputurile stiintei moderne pentru simplul motiv ca acesta a creat un climat al gandirii care punea omul in pozitia de a investiga ordinea universului.

Jean-Paul Sartre (1909-1980) a afirmat ca marea problema filozofica e ca ceva exista, mai degraba decat ca nu exista nimic. Indiferent ce crede omul, el trebuie sa se confrunte cu realitatea si cu problema ca ceva exista. Crestinismul explica de ce exista ceva in mod obiectiv. In contrast cu gandirea orientala, traditia iudeo-crestina afirma ca Dumnezeu a creat un univers real exterior Lui. Cand folosesc acest termen, "exterior Lui", eu nu il inteleg in sens spatial, ci vreau sa spun ca universul nu este o extensie a esentei lui Dumnezeu. El nu este doar un vis al lui Dumnezeu. Exista ceva la care trebuie sa ne gandim, cu care trebuie sa operam si pe care trebuie sa-1 investigam, ceva ce are o existenta obiectiva. Crestinismul da certitudinea realitatii obiective, a cauzei si a efectului, o certitudine suficient de puternica pentru a putea cladi pe ea. Asadar obiectul si istoria, cauza si efectul au o existenta obiectiva.

Mai mult, majoritatea primilor oameni de stiinta au impartasit conceptia generala a lui Francis Bacon (1561-1626), care a remarcat in Novum Organum Scientiarum: "Prin Cadere, omul si-a pierdut concomitent inocenta si stapanirea asupra naturii. Ambele pot fi recuperate oarecum chiar in aceasta viata, prima prin religie si credinta, iar a doua prin arta si stiinta." Din aceasta cauza stiinta ca stiinta (si arta ca arta), a fost inteleasa ca fiind, in cel mai bun inteles al termenului, o activitate religioasa. Observati in citat ca Francis Bacon nu a inteles stiinta ca pe o sfera autonoma, caci ea era plasata in cadrul revelatiei Scripturilor in momentul "caderii". In interiorul acestei "ordini", stiinta (si arta) era libera si avea o valoare intrinseca atat inaintea oamenilor, cat si inaintea lui Dumnezeu.

Primii oameni de stiinta au impartasit conceptiile crestinismului, crezand in existenta unui Dumnezeu rational, care a creat un univers rational ale carui legi pot fi descoperite cu ajutorul ratiunii umane. Asemenea lui Francis Bacon, Copernic (1475-1543), Galilei (1564-1642), Kepler (1571-1630), Faraday (1791-1867) si Maxwell (1831-1879) au cercetat si ei la randul lor universul, desfasurandu- si activitatea ca oameni de stiinta cam in acelasi tipar.

Aceste contributii semnificative, pe care noi le consideram de la sine intelese, au lansat de fapt stiinta moderna timpurie. O intrebare pertinenta este in ce masura oamenii de stiinta de azi, care lucreaza fara aceste convingeri si motivatii, ar fi dorit sau ar fi putut initia vreodata stiinta moderna. Natura trebuia eliberata din stransoarea mentalitatii bizantine si readusa la pozitia biblica veridica, iar Renasterea a jucat un rol insemnat in aceasta privinta; insa mentalitatea biblica a fost cea care a dat nastere stiintelor moderne.

Stiinta timpurie era o stiinta naturala, deoarece opera cu lucruri naturale, dar nu era si naturista, caci desi a sustinut ideea uniformitatii cauzelor naturale, ea nu i-a imaginat totusi pe Dumnezeu si pe om prinsi intr-o masinarie. Primii oameni de stiinta moderni aveau urmatoarele convingeri: in primul rand, ca Dumnezeu a dat oamenilor prin Biblie o cunoastere privitoare la Sine, la univers si la istorie; si in al doilea rand, ca Dumnezeu si omul nu sunt parte a unei masinarii si ca ambii pot influenta functionarea relatiei mecanice cauza-efect. Cauza si efectul existau, dar intr-un sistem deschis. Dumnezeu putea interveni in sistemul cauza-efect, si nici oamenii nu sunt prizonieri absoluti ai acestei masini. Asa ca la "nivelul inferior" nu exista autonomie.

Astfel s-a dezvoltat o stiinta care opera cu lumea reala, naturala si care nu devenise inca naturalista.

Kant si Rousseau

Dupa perioada Renasterii si a Reformei, etapa decisiva i-a avut ca protagonisti pe Rousseau (1712-1778) si Kant (1724-1804), desi, fireste ca au existat pana la ei, multi altii care ar merita atentia noastra.

In perioada lui Kant si Rousseau, conceptul de autonomie era deja dezvoltat, asa ca problema era formulata acum in cu totul alti termeni. Insa si aceasta modificare a formularii indica evolutia problemei. Daca inainte se vorbea despre natura si har, in secolul al XVIII-lea nu se mai stia nimic despre har - cuvantul era acum total nepotrivit. Rationalismul se dezvoltase foarte mult, iar conceptul de revelatie nu-si mai gasea locul in nici un domeniu, prin urmare problema nu se mai punea acum in termenii "naturii si harului", ci in aceia ai "naturii si libertatii".

LIBERTATEA


NATURA

Schimbarea este radicala si exprima o stare secularizata a lucrurilor. Natura a "inghitit" cu totul harul, acesta fiind inlocuit la "nivelul superior" de cuvantul libertate.

Sistemul lui Kant s-a straduit sa gaseasca o cale, oricare ar fi ea, pentru a aduce lumea fenomenala a naturii in relatie cu lumea numenala a universaliilor. Linia despartitoare intre nivelul superior si nivelul inferior este acum mult mai ingrosata si in curand va fi si mai accentuata.

Observam ca natura a devenit atat de autonoma, incat rezultatul imediat este determinismul. Inainte, determinismul se limitase aproape intotdeauna la domeniul fizicii sau, in alte cuvinte, la partea mecanica a universului. Acum determinismul se aplica sub o forma sau alta oamenilor.

Dar cu toate ca determinismul o contaminase si nivelul inferior, oamenii tanjeau totusi dupa libertatea specifica naturii umane. Aceasta este vazuta si ea tot ca un domeniu autonom. In diagrama de mai sus, natura si libertatea sunt acum amandoua autonome. Libertatea individului este inteleasa nu doar ca o libertate fara nevoia rascumpararii, ci chiar ca o libertate absoluta.

O data cu Rousseau, lupta pentru pastrarea libertatii ajunge la apogeu. El si adeptii lui au produs o literatura si un tip de arta care respingeau civilizatia pe motiv ca ar limita libertatea umana. Asa s-a nascut idealul boem. Acesti ganditori au simtit la "nivelul inferior" presiunea conceptului de om-masina. Stiinta naturala devine o povara mult prea grea - un inamic. Libertatea incepe sa dispara. Asa ca acesti oameni, care nu sunt inca moderni - si, prin urmare, nu accepta faptul ca nu sunt decat niste masini - incep sa urasca stiinta. Ei tanjesc dupa libertate, chiar daca libertatea e lipsita de sens. Astfel ca libertatea autonoma sta fata in fata cu masina autonoma.

Ce este de fapt libertatea autonoma? Este o libertate in care individul e centrul universului. Libertatea autonoma nu are limite, de aceea, in momentul in care omul incepe sa resimta ideea masinismului ca pe o povara, Rousseau si ceilalti blestema si calomniaza stiinta care le ameninta libertatea umana. Libertatea pentru care ei pledeaza este autonoma in sensul ca nu cunoaste limite. E libertatea fara limitari, o libertate care nu se mai potriveste in lumea rationala. Nu poate decat sa spere si sa voiasca obtinerea eliberarii omului individual si finit - iar ceea ce ramane e exprimarea de sine individuala.

Pentru a aprecia semnificatia acestui stadiu al formarii omului modern trebuie sa ne amintim ca incepand de la greci si pana la aceasta perioada, scolile filozofice din Vest au avut in comun trei principii importante.

Primul este ca ele erau rationaliste. Prin aceasta se intelege ca omul porneste intotdeauna de la sine, aduna informatii privitoare la lucrurile particulare si, in final, formuleaza universaliile. Aceasta e sensul corect al termenului rationalist si intrebuintarea pe care i-am dat-o eu in aceasta carte.

In al doilea rand, toti acestia credeau in rational. Acest termen nu are nici o legatura cu termenul rationalism, si nu trebuie confundat cu el. Ei actionau pe baza credintei ca aspiratia omului cu privire la validitatea ratiunii este bine fondata. De asemenea, ei gandeau in termenii antitezei. Daca un anumit lucru este adevarat, opusul lui este fals. In morala, daca un lucru este bun, opusul lui este rau. Aceasta caracteristica o putem identifica dintotdeauna, inca de la inceputul gandirii umane. Nu exista nici baza istorica pentru pozitia ulterioara a lui Heidegger (1889-1976), care sustine ca grecii presocratici, inaintea lui Aristotel, ar fi gandit altfel. De fapt, acesta este singurul fel in care omul poate gandi. Gandirea antitetica nu a inceput o data cu Aristotel - ea se sprijina in ultima instanta pe realitatea existentei lui Dumnezeu in contrast cu non-existenta Lui, pe realitatea creatiei Lui, care exista, in contrast cu ceea ce nu exista - si apoi, pe realitatea omului creat pentru a trai, a observa si a gandi in domeniul realului. A aplica ratiunii si antitezei eticheta "aristoteliana" este o greseala.

Remarcabil este ca putem respinge rationalul si gandirea in termenii antitezei doar cu ajutorul rationalului si al antitezei insesi. Cand cineva afirma ca gandirea in termenii antitezei este gresita, el foloseste de fapt antiteza pentru a nega antiteza. Asa ne-a creat Dumnezeu si nu putem gandi altfel. De aceea, baza logicii clasice este ca A este A si nu este non-A. Ca sa intelegem gandirea contemporana, e foarte important sa intelegem ce anume implica aceasta metodologie a antitezei si ce presupune abandonarea ei.

Al treilea lucru pe care oamenii l-au sperat intotdeauna facand filozofie a fost sa faureasca un camp unificat al cunoasterii. In timpul lui Kant, de exemplu, ei se agatau cu tenacitate de aceasta speranta, in pofida tuturor presiunilor impotriva ei. Ei sperau ca prin intermediul rationalismului si al rationalitatii sa gaseasca un raspuns complet - unul care sa cuprinda in intregime gandirea si viata. Cu mici exceptii, aceasta aspiratie a marcat toata filozofia pana la Kant, inclusiv perioada lui.

Stiinta moderna recenta

Inainte de a trece la Hegel, care marcheaza urmatoarea etapa semnificativa inspre omul modern, as dori sa fac cateva observatii cu privire la schimbarea petrecuta in domeniul stiintei, in paralel cu schimbarile din filozofie pe care le-am discutat inainte. Pentru aceasta, este necesara o scurta recapitulare.

Primii oameni de stiinta au crezut in uniformitatea cauzelor naturale. Dar ei n-au crezut in uniformitatea cauzelor naturale intr-un sistem inchis. Aceasta sintagma marcheaza o diferenta uriasa. Ea marcheaza diferenta dintre stiinta naturala si o stiinta care se bazeaza pe filozofia naturalista. Este diferenta dintre ceea ce eu as numi stiinta moderna si stiinta modernitatii recente. E important de remarcat ca aceasta nu echivaleaza cu un esec al stiintei ca stiinta, ci mai degraba ca uniformitatea cauzelor naturale intr-un sistem inchis a devenit filozofia dominanta intre oamenii de stiinta.




Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 5 | Crestinismul istoric si dilema omului | Identificarea punctului de tensiune | De la punctul de tensiune la Evanghelie | Vizibilitatea | Realism in prezentare 1 | Realism in prezentare 2 | Realism in prezentare 3 | Realism in prezentare 4 |

© um.co.ua -