Crestinismul istoric si dilema omului

  1. Capitolul trei: Dilema omului
  2. El exista si nu tace
  3. Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1
  4. Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 2
  5. Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 3
  6. Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4

Crestinismul istoric sustine ca dilema omului are o cauza morala.

Nefiind determinat de cauze exterioare, Dumnezeu 1-a creat pe om asemenea Lui, o persoana nedeterminata. Aceasta este o idee dificila pentru oricine gandeste in termenii secolului al XX-lea, deoarece aproape toata gandirea secolului al XX-lea il vede pe om ca fiind determinat. El este determinat fie de factori chimici, asa cum a sustinut Marchizul de Sade si cum incearca sa dovedeasca si Francis Crick, fie de factori psihologici, cum au sugerat Freud si altii, fie de factori sociologici, asa cum sustine B. F. Skinner. In aceste cazuri, sau in orice combinatie dintre ele, se considera ca omul este programat. Daca asa stau lucrurile, atunci omul nu este acea fiinta extraordinara despre care ne vorbeste Biblia, creata dupa chipul lui Dumnezeu, ca o personalitate care poate face o prima alegere libera. Fiindca Dumnezeu a creat un univers real in afara Lui insusi (nu ca o prelungire a esentei Lui) exista o istorie reala. Prin urmare, omul creat dupa chipul lui Dumnezeu are semnificatie intr-o istorie cu semnificatie, care poate alege sa asculte poruncile lui Dumnezeu si sa-L iubeasca sau sa se revolte impotriva Lui.

Acesta este miracolul omului si miracolul istoriei. Este opusul afirmatiei budismului Zen care spune: "Mintea omului este ca vantul care trece printr-un pin intr-un desen chinezesc in cerneala." In aceasta afirmatie, omul este ucis de doua ori. El este doar vantul ce trece printr-un pin, si chiar si acesta numai intr-un desen. Crestinismul ne invata tocmai contrariul celor afirmate de ganditorul oriental. Omul poate intelege si poate raspunde Celui care, dupa ce 1-a creat si a comunicat cu el, i-a cerut sa-i arate ca-L iubeste ascultand de porunca simpla: "Nu fa asta." Testul ar fi putut lua o alta forma. Aici nu este implicat un act de magie primitiva. Avem un Dumnezeu personal si infinit care ii cere omului personal sa actioneze prin alegere proprie. Si porunca aceasta este motivata: "... caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit"3, Ceea ce nu ar fi avut nici un sens, daca omul ar fi fost o masina. El poate actiona pe baza alegerii lui deoarece a fost creat ca sa fie diferit de animal, de planta si de masina.

A pretinde ca omul a fost creat in asa fel incat sa nu se poata revolta inseamna a pretinde ca actul creator al lui Dumnezeu sa se fi oprit dupa crearea plantelor si a animalelor. Inseamna a pretinde ca omul sa se coboare la nivelul unei masini programate. Inseamna a anula tot ce inseamna omul in esenta lui.

Daca am considera sistemul crestin un sistem total, ar trebui sa incepem cu Dumnezeul infinit si personal triunic care exista, care comunica si iubeste inca dinainte sa fi existat orice altceva. Daca ar fi sa ne punem problema refacerii partasiei unui om pacatos cu Dumnezeu, ar trebui sa incepem cu Cristos, cu persoana si lucrarea Lui. Dar daca am analiza diferentele dintre crestinism si raspunsurile filozofiei rationaliste, ar trebui sa incepem prin intelegerea faptului ca omul si istoria sunt acum intr-o stare nenaturala. Acest lucru nu inseamna ca filozofia si crestinismul se ocupa de chestiuni complet diferite, ci mai degraba ca crestinismul istoric si filozofia rationalista difera in ceea ce priveste raspunsurile lor - inclusiv in chestiunea importanta daca omul si istoria sunt acum intr-o stare normala sau nu. Sunt diferite si pentru ca gandirea rationalista porneste doar de la cunoasterea pe care omul finit o poate spicui singur.4

Crestinismul afirma ca acum omul este intr-o stare nenaturala - ca el este despartit de Creatorul lui, care este singurul lui punct de referinta suficient - dar nu printr-o limitare metafizica, ci printr-o vina morala reala. Ca urmare, el este despartit acum si de semenii lui, si de sine insusi. De aceea, cand el este implicat in acte de cruzime, el nu este consecvent cu ceea ce a fost conceput la creatie sa fie. Cruzimea este un simptom al anormalitatii si un rezultat al unei Caderi morale, istorice, spatio-temporale.

Care sunt implicatiile caderii istorice spatio-temporale? Inseamna ca a existat o perioada care a precedat Caderea omului, ca l-am fi putut vedea pe Adam inainte de Cadere si ca in momentul in care s-a revoltat impotriva lui Dumnezeu, alegand liber sa nu asculte, s-a auzit o bataie ticaita de ceasornic. Daca eliminam primele trei capitole din Geneza, nu vom mai putea mentine o pozitie cu adevarat crestina si nici sa oferim raspunsuri crestine.

Capitolul patru

Raspunsul lui Dumnezeu la dilema omului

Avand raspunsul crestin, este posibil acum sa intelegem ca exista absoluturi morale reale. Dincolo de Dumnezeu nu exista lege, fiindca nu putem trece dincolo de El. Absoluturile morale se bazeaza pe caracterul lui Dumnezeu. Creatia, asa cum a facut-o El initial, s-a conformat caracterului Sau. Poruncile morale pe care le-a dat oamenilor sunt o expresie a caracterului divin. Oamenii creati dupa chipul Lui trebuie sa traiasca, prin libera lor alegere, pe baza a ceea ce este Dumnezeu, iar standardele moralitatii sunt determinate prin conformarea la caracterul Lui, in timp ce lucrurile care nu se conformeaza acestuia sunt imorale.

Dumnezeu cunoaste lucrurile care inca nu sunt actualizate. De exemplu, El a stiut totul despre Eva inainte ca s-o fi actualizat prin creatie. Acelasi lucru este adevarat si in domeniul moralei. Cand omul pacatuieste, el manifesta ceva ce este contrar legii morale a universului, si prin urmare este vinovat moral si legal. Deoarece omul este vinovat inaintea Datatorului Legii universului, facand ce e contrar caracterului Sau, pacatul lui are semnificatie si el insusi capata o semnificatie sub aspect moral intr-o istorie cu semnificatie. Vina morala a omului este una reala. Aceasta conceptie este radical diferita de cea a gandirii moderne, care afirma ca actiunile savarsite nu trebuie sa duca la vinovatie - perspectiva in care faptele devin lipsite de semnificatie. Nici chiar cele mai josnice actiuni ale pacatului nu au o semnificatie morala finala. in ultima instanta, actiunile "bune" si cele "rele" sunt deopotriva lipsite de vreo valoare. Un factor important in conceptia omului modern este tocmai aceasta nulitate a omului, omul este un zero.

Raspunsul crestin incepe cu afirmatia ca omul este o creatura morala facuta dupa chipul Creatorului; ca exista in univers o lege pe care, daca omul o incalca, devine culpabil. In aceasta lumina, omul are semnificatie morala atat in ??ce-L priveste pe Dumnezeu, cat si in ce-i priveste pe semenii lui. Raspunsul modern necrestin neaga legitimitatea absoluturilor si refuza sa faca vreun comentariu moral final in legatura cu actiunile oamenilor, aducand astfel actele de cruzime si pe cele lipsite de cruzime la acelasi nivel valoric. Prin acest raspuns, nu numai conceptul de pacat este redus la ceva mai putin decat afirma Biblia despre el, ci omul insusi este devalorizat in raport cu conceptul biblic de om vinovat.

Daca acceptam explicatia moderna, nu mai exista raspuns la dilema omului - omul este cum a fost la inceput si cum va fi intotdeauna. Dar conform explicatiei morale privind pozitia omului in univers si dilema lui in urma Caderii (in contrast cu explicatia metafizica), exista totusi o solutie.

Daca exista vina morala reala inaintea unui Dumnezeu personal (mai degraba decat o conditie metafizica intrinseca existenta dintotdeauna), atunci ar putea exista o solutie din partea lui Dumnezeu. Si Dumnezeu ii spune omului ca exista o solutie. Solutia aceasta se bazeaza pe afirmatia lui Dumnezeu ca El este sfant si ca e dragoste, si ca in dragostea Lui a iubit lumea si L-a trimis pe Fiul Lui. Isus a murit in istoria reala, pe crucea de la Calvar, in spatiu si timp. Si nu ar trebui sa vorbim niciodata despre moartea lui Isus fara sa o legam de persoana Lui. El este a Doua Persoana eterna a Trinitatii. Fiindca a murit, aducand in Trinitate ruptura cauzata de revolta omului, vina morala reala este intampinata de valoarea infinita a mortii lui Isus, in expiere, ispasire si substitutie. Iata de ce Isus spune: "S-a sfarsit".

De obicei avem tendinta de a trece prea repede peste Romani 3:26, asa cum apare acest verset in structura primelor trei capitole din Epistola catre Romani. Aceste capitole ne spun in primul rand de ce este omul pierdut, apoi dau solutia in moartea ispasitoare a lui Isus Cristos. Aici Pavel poate sa spuna: "in asa fel incat sa fie neprihanit, si totusi (Forta constructiei grecesti) sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus ". Pe de o parte, data fiind valoarea infinita a mortii lui Cristos, Dumnezeu nu trebuie sa abandoneze caracterul Sau absolut sfant; pe de alta parte, nu trebuie sa violeze semnificatia omului pentru a putea ierta vina si a reface relatia intrerupta a omului cu Sine. Aceasta vine in opozitie totala cu negarea antitezei si a semnificatiei prin saltul omului modern in intuneric, care afirma ca trebuie sa credem cumva, fara nici un fel de ratiune, ca Dumnezeu este dragoste. Absolutul moral ramane si solutia la dilema omului exista.

Alternativa de tipul ori-ori nu isi are locul in "Ciuma"

Din raspunsul biblic decurg patru fapte importante:

In primul rand, Dumnezeul care exista este un Dumnezeu bun.

In al doilea rand, exista speranta unei solutii la dilema omului.

In al treilea rand, exista o baza suficienta pentru morala. Nimeni na descoperit pana acum o modalitate de a avea o "morala" buna fara a avea si absoluturi morale, fara absoluturi morale, ramanem cu hedonismul (fa ce-ti place) sau cu o forma a teoriei contractului social (este corect ce-i bine pentru societate in general). Dar nici una din aceste variante nu corespunde impulsurilor morale pe care le are omul. Stati de vorba cu oamenii suficient de indelung si de profund si veti vedea ca acestia considera ca unele lucruri sunt cu adevarat bune, iar altele cu adevarat rele. Fara absoluturi, morala ca morala inceteaza sa existe, si pornind de la sine, umanistul nu poate sa gaseasca absoluturile de care are nevoie. Dar fiindca Dumnezeul Bibliei exista, exista si moralitate reala. In interiorul acestui cadru, eu pot sa spun ca ceva este bine si altceva este rau, fara sa afirm un nonsens.

In al patrulea rand, exista un motiv intemeiat pentru a lupta impotriva raului. Crestinul nu se confrunta niciodata cu dilema pe care o postuleaza Ciuma lui Camus. Pur si simplu, nu este adevarat ca el trebuie fie sa treaca de partea doctorului impotriva lui Dumnezeu, luptand cu ciuma; fie sa se alature preotului de partea lui Dumnezeu, devenind mai putin uman prin faptul ca nu lupta impotriva ciumei.1Daca ar trebui sa facem in viata aceasta alegere ori-ori, ar fi intr-adevar ingrozitor.2Dar crestinul nu este limitat la aceasta alegere. Cand Isus a stat langa mormantul lui Lazar, nu numai ca a plans, dar S-a si maniat. Exegeza textului grecesc din Ioan 11:33 si 38 este clara.3La mormantul lui Lazar, Isus S-a maniat din cauza mortii si a starii denaturate a lumii - adica a distrugerii si durerii provocate de pacat. In cuvintele lui Camus, Cristos a urat ciuma. El a pretins ca este Dumnezeu si a putut sa urasca ciuma fara a Se uri in acelasi timp si pe Sine ca Dumnezeu.

Crestinul poate lupta cu compasiune impotriva raului, stiind ca atunci cand uraste acele lucruri, si Dumnezeu le uraste. Dumnezeu le uraste cu pretul foarte mare al mortii lui Cristos.

Dar daca traiesc intr-o lume fara absoluturi si doresc sa lupt impotriva injustitiei sociale pe baza starii de spirit caracteristica momentului, cum pot stabili ce este justitia sociala? Ce criteriu am pentru a distinge intre bine si rau, ca sa stiu impotriva a ce trebuie sa lupt? Nu ar fi oare posibil sa accept raul si sa calc in picioare binele? Cuvantul dragoste nu-mi poate spune cum sa fac aceasta distinctie, caci in context umanist dragostea nu poate avea un sens definit. Dar o data ce inteleg ca Cristos, care a venit sa moara pentru a pune capat "ciumei", a plans si Sa maniat din cauza efectelor ei, am un motiv pentru a lupta, si acesta nu se bazeaza pe dispozitia mea de moment sau pe consensul schimbator existent intre oameni.

Dar crestinul are nevoie aici de o provocare. Faptul ca numai el are un standard suficient pentru a lupta impotriva raului nu inseamna ca el o va si face. Crestinul este adevaratul radical in generatia noastra, caci el se impotriveste conceptiei moderne monolitice conform careia adevarul este relativ. Dar prea adesea, in loc sa fie radical, impotrivindu-se nisipurilor miscatoare ale relativismului, el se multumeste doar sa pastreze un status-quo. Daca este adevarat ca raul e rau, ca Dumnezeu uraste raul cu pretul crucii si ca exista o lege morala ancorata in ceea ce este Dumnezeu in Sine, atunci crestinii trebuie sa fie primii pe campul de lupta impotriva raului - inclusiv impotriva inumanitatii omului fata de om .

Capitolul cinci

Cum stim ca este adevarat?

Cei interesati de ce cred eu despre "apologetica" pot gasi aprecierile mele in Apendice A, de la sfarsitul acestei carti.

Fiecare om se confrunta, la nivelul lui, cu o problema. Data fiind existenta si forma universului exterior, precum si "umanitatea" omului, cum se potrivesc toate acestea impreuna si care e sensul lor?

Sa ne imaginam o carte atat de deteriorata, incat au mai ramas doar cativa centimetri de tiparitura din fiecare pagina. Desi, evident, ar fi imposibil sa reconstituim cartea si sa intelegem povestirea ei, putini oameni si-ar imagina ca fragmentele ramase au fost asamblate la intamplare. Dar daca am gasi intr-un pod partile lipsa din fiecare pagina si le-am potrivi la locul lor, am putea citi istorisirea si ea ar avea sens. Omul in intregul lui s-ar simti usurat din cauza ca misterul cartii a fost rezolvat si s-ar implica in citirea povestirii refacute, desi ratiunea lui ar fi fost prima care sa-i spuna ca portiunile descoperite sunt solutia corecta la problema cartii rupte.

Trebuie sa observam doua lucruri in legatura cu aceasta ilustratie. In primul rand, fragmentele ramase din fiecare pagina nu ar putea niciodata sa ne spuna despre ce este vorba in povestire. Ele ar avea importanta doar ca test pentru a stabili daca bucatile gasite in pod provin intr-adevar din cartea noastra. In al doilea rand, cel care ar descoperi portiunile lipsa, si-ar folosi ratiunea pentru a arata ca acestea se potrivesc cartii deteriorate. Apoi, la nivelul intregii lui personalitati, el s-ar bucura citind si intelegand intreaga povestire, atat din piesele originale, cat si din portiunile adaugate. Bucuria cititorului ar fi cu atat mai mare, cu cat cartea integrala i-ar deschide calea de comunicare cu cineva important pentru el.

La fel este si cu crestinismul: paginile deteriorate ramase in carte corespund universului si omului care exista acum in stare de anormalitate. Partile descoperite ulterior corespund Scripturii, care este comunicarea propozitionala a lui Dumnezeu adresata omului. Aceasta nu atinge doar adevarurile "religioase", ci si cosmosul si istoria, care sunt deschise verificarii. Nici lumea exterioara aflata in aceasta stare nenaturala, nici "umanitatea" distorsionata a omului nu pot oferi un raspuns la problema sensului total al ordinii create; totusi amandoua sunt importante pentru a sti ca Scriptura, comunicarea lui Dumnezeu cu omul, este ceea ce pretinde a fi. Intrebarea este daca mesajul comunicat de Dumnezeu completeaza si explica portiunile pe care le avem deja, in special daca explica ceea ce era evident inainte, dar fara sa aiba o explicatie - anume ca universul exista si ca universul si "umanitatea" omului nu sunt produsul intamplator al masinii de scris, rezultat in urma unei dactilografieri haotice. Cu alte cuvinte, ce anume ofera o descriere corecta a existentei: raspunsul biblic sau muzica aleatorie a lui John Cage?

Pe baza ratiunii si autonomiei sale, omul nu poate da raspunsul corect pornind de la portiunea de carte care i-a ramas. Fara paginile descoperite ulterior, omul nu ar fi avut niciodata raspunsul adevarat. De asemenea, nu avem aici un salt al credintei, deoarece partile au coerenta in intregul camp al cunoasterii. Intelegand comunicarea propozitionala a Dumnezeului personal, nu numai ceea ce tine de cosmos si istorie isi gaseste locul, ci tot ce se situeaza la nivelul superior si la cel inferior: harul si natura; absolutul moral si moralitatea; punctul de referinta universal si particulariile; precum si realitatile emotionale si estetice ale omului.

Cu siguranta ca omul nu va vedea aceasta potrivire daca respinge comunicarea doar din cauza ca nu a initiat-o el. O astfel de situatie si-ar gasi corespondentul in ilustratia noastra, daca cel care a descoperit fragmentele din pod le-ar respinge din cauza ca ar dori sa inventeze propria lui povestire.

Natura dovezii

Discutand problema dovezii, care a fost ridicata de ilustratia cu cartea, vreau sa sugerez ca dovada stiintifica, dovada filozofica si dovada religioasa se supun acelorasi reguli. Indiferent de problema pe care am vrea sa o rezolvam - fie ea o reactie chimica, fie semnificatia omului - dupa ce definim problema, demonstratia urmeaza doua faze:

A. Teoria trebuie sa fie necontradictorie si sa dea un raspuns fenomenului in discutie.

B. Este necesar ca teoria sa fie consecventa cu realitatea. De exemplu, raspunsul dat la o reactie chimica trebuie sa fie conform cu ceea ce observam in eprubeta. In ce priveste omul si "umanitatea" lui, raspunsul pe care-1 dam trebuie sa se potriveasca cu ce observam atunci cand analizam omul si comportamentul lui.

In cazul specific al omului, este raspunsul crestin adecvat si explica el ceea ce observam la om asa cum e el (inclusiv din ceea ce stiu despre mine insumi ca om)? Raspunsul crestin este ca omul nu a murit, ci mai degraba ca exista si este intrinsec personal inca de cand a fost creat de o sursa personala; ca desi la inceput a fost intr-o stare de normalitate, acum este intr-una de anormalitate. Cititorul isi aminteste aici, probabil, ilustratia cu apa ce apare la suprafata in valea a doua si materialul din capitolele anterioare, care trateaza sursa personala si starea nenaturala a omului in prezent.

Exista apoi si un aspect negativ. Dupa ce o definire atenta inlatura trivialul, ne raman urmatoarele raspunsuri posibile, care nu implica saltul mistic al credintei:

1. Ca impersonalul impreuna cu timpul si intamplarea au produs omul personal. Dar aceasta teorie este impotriva intregii experiente, si de obicei adeptii ei sfarsesc printr-un salt al credintei, camuflat adesea in spatele unor cuvinte conotative.

2. Ca omul nu este personal, ci a murit; el este in realitate o masina, de aceea personalitatea e o iluzie. Teoria aceasta poate satisface primul criteriu, al noncontradictiei, dar nu il va satisface si pe al doilea, caci omul nu poate trai ca si cum ar fi o masina. Putem observa lucrul acesta in intreaga istorie a omului, mergand inapoi in timp pana unde ne permit dovezile - de exemplu in arta si artefactele cavernelor sau in riturile de inmormantare ale omului. Am dat deja numeroase exemple pentru modul in care omul - omul de stiinta indragostit, sa zicem - este, pe baza acestei concluzii, determinat la o existenta tip Jekyll si Hyde. El este intr-un fel in laborator, dar cu totul altfel acasa, cu sotia si cu copiii. Aici putem include intreaga lupta a omului modern, disperarea dovedita prin acceptarea saltului irational in incercarea fara sorti de izbanda de a avea raspunsuri cu pretul ratiunii si strigatul artistilor moderni cand nu gasesc semnificatia omului. Omul poate sa spuna ca nu este mai mult decat o masina, dar intreaga lui viata neaga aceasta asertiune.

3. Ca in viitor omul va gasi un alt raspuns rezonabil. In legatura cu acest raspuns, exista doua probleme coplesitor de mari. In primul rand, putem spune acelasi lucru despre orice raspuns la orice problema, punand astfel capat oricarei gandiri si oricarei stiinte. El trebuie considerat ca o evitare a problemei si mai ales ca un raspuns slab, daca persoana care il da il aplica la o singura intrebare. In al doilea rand, nimeni nu poate fi satisfacut cu raspunsul acesta, deoarece nimeni nu poate astepta linistit pana cand se va gasi o solutie in viitor. Omul individual emite in permanenta judecati morale care il afecteaza pe el si pe altii si trebuie sa foloseasca o ipoteza de lucru de la care sa porneasca. Deci, daca cineva ofera raspunsul acesta ca pe o alternativa serioasa, trebuie sa se pregateasca sa intre intr-un congelator si sa inceteze sa mai emita judecati care sa atinga problema omului. Bertrand Russell, de exemplu, ar fi trebuit sa nu mai ia decizii sociologice in care sa-i implice pe altii. Pozitia acesta este posibila numai daca oprim scurgerea timpului.

4. Ca teoria relativitatii se va dovedi in viitor un raspuns suficient pentru viata umana. Dar teoria stiintifica a relativitatii nu poate fi aplicata astfel la viata umana. Teoria stiintifica este testata in permanenta, atat ca teorie, cat si prin evaluare. De aceea, ea nu are sensul de "merge si asa", ca atunci cand relativitatea este aplicata la valorile umane. Mai mult, viteza luminii in vid este considerata in stiinta un standard absolut. Astfel ca relativitatea stiintifica nu presupune ca toate legile stiintifice sunt intr-o schimbare permanenta. Metoda folosirii relativitatii stiintifice pentru a sustine conceptul relativitatii in viata umana si in valorile umane este total invalida.

Putem formula si alte raspunsuri, dar alternativele sunt foarte putine.

In contrast cu aceste raspunsuri, daca anvergura fenomenelor analizate este suficient de cuprinzatoare (adica daca include existenta universului si forma lui,1dar si "umanitatea" omului cum este el acum), crestinismul, care incepe cu existenta unui Dumnezeu infinit si personal, cu crearea omului dupa chipul Lui si cu Caderea spatio-temporala, da un raspuns intrinsec coerent care explica fenomenele si care ne satisface atat in viata cat si in cercetare.

Sugerez ca trebuie sa ne punem serios intrebarea daca nu cumva motivul pentru care omul modern respinge raspunsul crestin, sau adesea nu il ia nici macar in considerare, este ca a acceptat deja, cu o credinta implicita, presupozitia uniformitatii cauzelor naturale intr-un sistem inchis.

Aceasta nu inseamna ca raspunsul crestin trebuie acceptat din motive pragmatice, ci ca solutia data in Biblie raspunde la problema universului si a omului, pe cand nimic altceva nu raspunde.

In concluzie, trebuie sa adaugam ca, dupa ce devine crestin, omul are de adaugat ani intregi de dovezi experimentale la toate motivele de mai sus. Dar putem sa ne oprim acolo unde s-a oprit si Pavel in capitolul 1 din Romani, spunand ca existenta universului exterior, forma lui si "umanitatea" omului dovedesc adevarul pozitiei crestinismului istoric. In Romani 1, Pavel nu continua apeland la experienta crestina. "Mania lui Dumnezeu se descopere din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor, care inabusa adevarul in nelegiuirea lor. Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei [" umanitatea "omului], caci le -a fost aratat de Dumnezeu. in adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El [lumea exterioara si formele ei]. Asa ca nu se pot dezvinovati. "2

Rationalitate adevarata dar nu numai rationalitate

Desi rationalitatea este importanta, ea nu trebuie niciodata sa devina exclusiva.3Discutia nu se incheie o data cu rationalitatea.4Ea este paralela problemei ce vizeaza forma si libertatea in arta. Pentru a fi artist, artistul trebuie sa fie liber. Pe de alta parte, daca in pictura lui nu exista forma, artistul pierde comunicarea cu privitorii. Forma este cea care face posibila libertatea artistului, plus comunicarea lui. La fel, rationalitatea este necesara pentru a deschide calea unei relatii vitale cu Dumnezeu.

Aici intervine studiul comunicarii verbalizate si nonverbalizate. Ce este forma pentru artist sunt cuvintele pentru comunicarea generala. Folosirea cuvintelor, clar definite si utilizate rational, da forma si certitudine comunicarii. Acelasi lucru este adevarat si cu privire la simbolurile stiintifice atent definite.

Se pot adauga si alte lucruri la verbalizarea rationala, imbogatind-o. De exemplu, poezia adauga ceva in plus fata de forma in proza. In Psalmi ni se comunica ceva ce nu s-ar fi putut comunica in proza ??simpla. Acelasi lucru este adevarat si cand artistul picteaza un portret. Dar daca exista o separare totala intre verbalizarea definita si inteleasa rational pe de o parte si forma poetica pura (De exemplu) pe de alta parte, la cititor nu razbate un mesaj bine conturat. Cititorul poate cel mult sa foloseasca forma poetica pura ca pe un izvor din care sa creeze ceva cu propriile lui emotii.

Atata vreme cat persista o continuitate autentica intre verbalizarea definita si ceea ce se adauga acesteia, comunicarea poate fi imbogatita prin felurite mijloace. Dacainsa apare aici o discontinuitate, nimeni nu va putea spune cu certitudine ce inseamna lucrurile adaugate. Aceasta este adevarat in arta, in experienta si chiar si in utilizarea figurilor stilistice. Figurile stilistice imbogatesc comunicarea atata vreme cat se incadreaza in vorbirea definita care poate fi analizata rational. Dar daca cineva scrie o carte sau o piesa de teatru folosind numai figuri stilistice, fara nici o legatura cu un context rational definit, se pierde, nu numai comunicarea, ci si insusi scopul figurii de stil (acela de a imbogati).

De aceea, rationalitatea nu are o importanta exclusiva, ci ea mai degraba defineste si da forma intregului. Avem un bun exemplu in Scripturi in acest sens, cand Ioan prezinta ca pe singurul test viabil pentru duhuri si profeti ceva ce are continut si baza rationala: "Prea iubitilor, sa nu dati crezare oricarui duh; ci sa cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu; caci in lume au iesit multi prooroci mincinosi. Duhul lui Dumnezeu sa-L cunoasteti dupa aceasta: orice duh, care marturiseste ca Isus Cristos a venit in trup, este de la Dumnezeu; si orice duh, care nu marturiseste pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist. "5

Crestinul nu este rationalist; el nu incearca sa porneasca de la sine, in mod autonom, pentru a elabora un sistem. Dar el este rational: el gandeste si actioneaza pe baza supozitiei ca A este A si A nu este non-A. Dar in concluziile sale el nu face uz doar de elementul rational, pentru ca in raspunsul pe care-1 da mesajului comunicat de Dumnezeu este implicata intreaga lui personalitate. Daca insa controlul verbalizarii definite este pierdut, el se rataceste. Nu mai are nici un mijloc de testare a spiritelor, a profetilor si a experientei. Atunci totul devine doar "umbra" greceasca de la nivelul superior, a noii teologii despre care am vorbit mai inainte.

De aceea, este foarte important sa mentinem un echilibru intre, pe de o parte, rationalul autentic si, pe de alta, implicarea omului ca intreg, la toate nivelurile fiintei sale, ca ceva ce decurge din primul. Elementului rational i se pot adauga multe altele, dar daca renuntam la rationalitate, se pierde totul.

Ilustratia cartii rupte, mentionata anterior, ne va ajuta sa clarificam mai bine aspectul acesta. Ratiunea umana ne ajuta sa stim ca ceea ce ni se comunica in carte reprezinta adevarul despre ceea ce exista; dar apoi omul se bucura cu intreaga lui fiinta in descoperirea raspunsului pierdut, aceasta prin lectura pieselor acum compilate. Astfel combinate, piesele ne transmit cunoasterea despre Dumnezeul infinit si personal care exista si ne arata cum poate fi refacuta comunicarea cu El. Ratiunea a inceput procesul, dar dupa aceea a fost implicat omul ca un intreg.

Acum cativa ani am participat la un cerc de discutii in Detroit. Printre participanti se numara si un pastor de culoare, mai in varsta. S-au discutat atunci mai multe probleme intelectuale si culturale, precum si raspunsul pe care il da acestora crestinismul. Intreaga discutie ar putea fi descrisa mai degraba ca "intelectuala" decat "devotionala". La plecare, pastorul de culoare mi-a strans mana si mi-a multumit. Daca ar fi spus: "Va multumesc ca m-ati ajutat sa-mi apar oamenii mai bine" sau "Va multumesc ca m-ati ajutat sa fiu un evanghelist mai bun", m-as fi bucurat foarte mult ca ce am spus a fost de ajutor si poate ca nu m-as mai fi gandit la cuvintele lui. Dar el a zis de fapt: "Va multumesc ca mi-ati deschis usile acestea; acum pot sa ma inchin mai bine lui Dumnezeu." Nu il voi uita niciodata, fiindca acest om a inteles cu adevarat. Daca nu acesta este si raspunsul nostru, si daca nu este si raspunsul celor pe care incercam sa-i ajutam, atunci inseamna ca undeva am gresit.

Sectiunea a patra

Declararea crestinismului istoric in climatul secolului al XX-lea

Capitolul unu




Universul nu era insarcinat cu viata si nici biosfera cu omul. Numarul | Hegel, poarta de intrare 1 | Hegel, poarta de intrare 2 | Hegel, poarta de intrare 3 | Hegel, poarta de intrare 4 | Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 2 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 3 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4 |

© um.co.ua -