Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 5

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Neajunsul pozitiei care afirma imposibilitatea comunicarii a fost foarte bine evidentiat intr-o conversatie pe care am avut-o la un moment dat cu un student de la Universitatea St. Andrews din Scotia. Colegii lui gaseau dificila comunicarea cu el; ceea ce spunea parea sa nu aiba nici un sens, iar ei nu stiau de unde sa inceapa. Aveam la dispozitie doar o jumatate de ora pentru a petrece cu el. Deja dupa doua minute de conversatie in camera lui, mi-a spus: "Domnule, cred ca nu comunicam." Am reluat discutia de la capat. La doua minute dupa aceea, a repetat: "Domnule, cred ca nu comunicam." Am inceput sa cred ca aveam sa pierd jumatatea de ora intr-o discutie fara noima! Am privit in jos si am observat ca pregatise ceaiul cu multa atentie. Era totul acolo: ceainic, cesti si asa mai departe. Asa ca i-am spus destul de brutal: "Da-mi niste ceai!" A fost luat prin surprindere, dar mi-a inmanat o ceasca plina cu ceai. Atunci i-am spus: "Domnule, cred ca totusi comunicam". De atunci inainte am purtat o discutie foarte eficienta.

Nici unul dintre cei care fac eforturi in studierea lingvisticii nu crede cu adevarat ca doar prin simpla adaugare a propriei noastre experiente de viata la expresiile si frazele pe care le folosim, comunicarea ar fi exclusa. Pe de alta parte, trebuie sa fim atenti: doar pentru ca stim ce anume intelegem noi printr-un termen anume, nu inseamna ca persoana cu care vorbim intelege exact acelasi lucru. Acest lucru ar fi cat se poate de naiv. In conversatia umana exista comunicare autentica, dar ea nu este niciodata exhaustiva. Aceasta este cea de-a treia si singura posibilitate realista in vorbirea noastra unul cu celalalt.

Daca transferam posibilitatea comunicarii din domeniul relatiilor umane la relatiile divino-umane, se aplica acelasi principiu. Textul biblic arata ca, deoarece omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, problema comunicarii lui Dumnezeu cu el nu este total diferita de cea a comunicarii dintre oameni. Noi suntem finiti, Dumnezeu este infinit, dar putem intelege cu adevarat.

Dragostea este mai mult decat un simplu cuvant

Aceasta conceptie despre felul in care comunica Dumnezeu prezinta o lume diferita de cea in care se agita omul modern. Pur si simplu, omul nu mai simte nevoia nici sa distruga, nici sa se cufunde in apatie; exista un motiv pentru a trai, pentru a lucra si a iubi. Omul nu mai este in deriva. Putem dovedi cat de diferite sunt aceste doua lumi analizand semnificatia dragostei. Omul modern apreciaza corect importanta dragostei pentru alcatuirea personalista a fiintei umane. Cu toate acestea, analizand semnificatia dragostei, el se confrunta cu o problema cat se poate de reala. Desi omul modern incearca sa subordoneze totul cuvantului dragoste, aceasta poate foarte usor sa degenereze in ceva inferior, deoarece el nu o intelege cu adevarat. El nu are o universalie adecvata pentru dragoste.

Pe de alta parte, crestinul detine universalia adecvata, de care are nevoie pentru a putea discuta despre semnificatia dragostei. Printre adevarurile pe care le cunoastem despre Trinitate este si acela ca Trinitatea a existat inca inainte de crearea tuturor celorlalte lucruri si ca exista dragoste intre persoanele Trinitatii inca dinainte de intemeierea lumii.4Asa stand lucrurile, existenta dragostei asa cum o cunoastem noi in constitutia noastra nu isi are originea in hazard, ci in ceea ce a existat dintotdeauna.

Deasupra liniei antropologice, Dumnezeu Tatal L-a iubit pe Dumnezeu Fiul inainte de crearea lumii - aceasta pe orizontala. Pe verticala, Dumnezeu ma iubeste si pe mine, care sunt sub linia antropologica. Cuvantul si actul dragostei traverseaza in jos linia antropologiei. Apoi, tot pe verticala, eu trebuie sa-L iubesc pe Dumnezeu. Cuvantul si actul dragostei traverseaza in sus linia antropologica. in cele din urma, Dumnezeu imi porunceste sa imi iubesc sotia, copiii, vecinii, sub linia antropologica. Iata cuvantul si actul dragostei pe orizontala, sub linia antropologica.

Relatiile dragostei pot fi ilustrate in felul acesta.

TRINITATEA


LINIA ANTROPOLOGICA

EU SOTIE ETC.

De aici rezulta doua lucruri. In primul rand, ca pot cunoaste cu adevarat ceva din sensul enuntului ca Dumnezeu Tatal il iubeste pe Fiul. Cand vad un baiat si o fata plimbandu-se de mana si aratandu-si deschis dragostea ce-i leaga, nu stiu tot ce simt ei unul pentru altul; dar pentru ca si eu imi iubesc sotia, cand ii privesc nu este ca si cum i-ar privi un caine. Aceasta este o intelegere adevarata, desi nu exhaustiva - exista aici o corelatie reala. Si cand vorbesc despre dragostea care exista in Trinitate inca dinainte de creatie, nu spun ceva neinteligibil. Desi sunt foarte departe de a patrunde in profunzimile dragostei atunci cand aceasta este aplicata la Dumnezeu insusi, totusi cuvantul dragoste si realitatea dragostei din declaratia lui Cristos ca Tatal L-a iubit dinainte de intemeierea lumii are un sens real pentru mine.

In al doilea rand, daca eu imi iubesc sotia, semnificatia dragostei nu este epuizata de contextul acestei relatii individuale, nici macar de dragostea tuturor barbatilor pentru toate femeile sau de intreaga dragoste limitata a omului. Validitatea si sensul dragostei se bazeaza pe realitatea ca dragostea exista in Trinitate intre Tatal si Fiul. Cand spun ca iubesc, in loc ca acest cuvant sa fie unul fara sens, el are semnificatie. El este inradacinat in ceea ce exista dintotdeauna in relatia personala din cadrul Trinitatii, inca inainte ca universul sa fi fost creat. Dragostea omului nu este un produs al intamplarii, fara nici o implinire in ceea ce a existat intotdeauna. Dragostea nu are doar sens, ci si frumusete si fascinatie, iar acestea trebuie hranite cu bucurie.

Iata deci cea de-a doua diferenta majora intre crestinism si noua teologie. Aceasta din urma nu ofera nici o baza pentru faptele verificabile si pentru cunoastere, inclusiv pentru cunoasterea continutului cuvintelor folosite in legatura cu Dumnezeu deasupra liniei antropologice. Astfel, un cuvant precum dragoste nu are nici un sens si nici o valoare dincolo de sfera omului limitat. Ar trebui sa fie evident acum ca intre crestinism si noua teologie nu exista nici o alta legatura cu exceptia utilizarii unei terminologii comune, dar cu sensuri diferite.

Capitolul trei

Dilema omului

Am analizat pana acum doua domenii in care crestinismul si noua teologie sunt intr-un dezacord fundamental - personalitatea si cunoasterea. Dar mai exista un domeniu in care dezacordul nu putea fi mai radical, anume in problema omului si a dilemei lui. Oricine are o anumita sensibilitate si este interesat de ce se intampla in aceasta lume poate vedea ca omul se afla intr-o mare dilema. Omul acesta se ridica la inaltimi ametitoare, dar se si afunda in adancimile insondabile ale cruzimii si tragediei. Modernul face eforturi disperate in intelegerea omului si a dilemei lui. Cele mai multe picturi ale crucificarii de astazi, spre exemplu cele ale lui Salvador Dali, nu Il reprezinta pe Cristos murind pe cruce, in istorie, ci folosesc simbolul-Cristos pentru a infatisa omul in agonie.

Desigur, poti incerca sa nu te implici in dilema omului; dar o poti face numai cand esti suficient de tanar, de sanatos, de bogat si de egoist ca sa nu iti pese deloc de alte fiinte umane

Daca analizam aceasta problema a omului si a dilemei sale, putem oferi doar doua explicatii. Prima explicatie implica o cauza metafizica. Conform acesteia, problema omului sunt coordonatele naturii sale marunte, finite, in lupta impotriva conditiilor cu care se confrunta. A doua explicatie este foarte diferita; ea reduce dilema omului la o cauza morala. Daca prima explicatie este corecta, atunci trebuie sa conchidem ca omul s-a aflat intotdeauna in aceasta dilema. Astfel, de exemplu, noua teologie spune ca natura omului a fost intotdeauna decazuta. Aceasta mai inseamna ca nu exista un raspuns moral la problema raului si a cruzimii. Deoarece omul s-a aflat intotdeauna in aceasta dilema, indiferent daca a fost creat de un necunoscut ciudat numit dumnezeu sau a fost azvarlit din mal de intamplare, dilema face parte din ceea ce inseamna a fi "om". Si daca acesta este in mod intrinsec omul, si daca asa a fost intotdeauna, atunci istoricul de arta si poetul francez Baudelaire are dreptate cand spune: "Daca exista un Dumnezeu, El este diavolul." Afirmatia aceasta este pur si simplu o deductie logica din premisa ca omul, impreuna cu toata cruzimea si suferinta lui, este acum ceea ce a fost intotdeauna. In aceasta privinta Baudelaire a fost consecvent si a refuzat sa aduca alternative romantice drept explicatie. Dar Biblia spune ca lucrurile nu stau asa.

Intr-o zi discutam cu mai multi tineri adunati in camera unui tanar sud-african, la Universitatea Cambridge. Se afla acolo si un tanar indian care provenea dintr-un mediu sikh, dar care era hindus. A inceput sa vorbeasca cu inversunare impotriva crestinismului, desi nu intelegea cu adevarat nici problemele propriilor sale convingeri. De aceea i-am spus: "Gresesc daca spun ca, pe baza sistemului tau, cruzimea si lipsa de cruzime sunt in ultima instanta egale, ca nu exista o diferenta intrinseca intre ele?" A admis ca asa stau lucrurile. Cei de fata, care il cunosteau ca fiind o persoana incantatoare, un "gentleman englez" de calitate, au ridicat uimiti privirile spre el. Dar studentul in camera caruia eram si care intelegea bine implicatiile celor recunoscute de tanarul sikh, a luat fierbatorul cu apa fierbinte cu care se pregatea sa prepare ceaiul si 1-a tinut aburind deasupra capului indianului. Acesta a privit in sus si 1-a intrebat ce face, la care gazda noastra i-a raspuns cu o fermitate rece, dar totusi manierata: "Nu exista nici o diferenta intre cruzime si lipsa cruzimii." Dupa acest incident, indianul a iesit si a disparut in noapte.

Daca dilema omului primeste o explicatie metafizica, aceasta nu este deloc o abstractiune. In acest caz, tot ce il motiveaza pe om la ceea ce este bun in el nu are de fapt nici un sens.

Scandalul crucii

in Ciuma, lui Albert Camus, conditia omului si dilema lui sunt tratate pe un ton grav. Naratiunea incepe cu izbucnirea ciumei, provocata de sobolani, in orasul Oran, la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial. La un prim nivel al lecturii totul pare a fi o relatare a evenimentelor ce se petrec intr-un oras lovit de o astfel de tragedie. Dar Camus vizeaza o intelegere mai profunda a lucrurilor. De aceea pune cititorul in fata unei alegeri serioase: acesta trebuie sa se alature fie doctorului si sa lupte impotriva ciumei, caz in care, spune Camus, va lupta si impotriva lui Dumnezeu; fie preotului si sa nu lupte impotriva ciumei, fiind astfel antiumanitar. Aceasta este alegerea; aceasta este dilema cu care s-a confruntat Camus si cu care se confrunta toti cei care, asemenea lui, nu detin raspunsul crestin.1

Nici noua teologie nu are raspuns la aceasta dilema. Adeptii ei sunt la fel de prinsi in alternativa camusiana si in afirmatia baudelairiana. Tot ceea ce este rational in pozitia lor afirma, pornind de la observarea lumii asa cum este ea, ca Dumnezeu este Diavolul. Cu toate acestea, pentru ca nu vor sa traiasca cu aceasta concluzie, afirma printr-un act de credinta oarba ca Dumnezeu este bun. Acesta, spun ei, este "scandalul crucii" - sa crezi ca Dumnezeu este bun in ciuda tuturor dovezilor deschise ratiunii. Dar trebuie sa insistam ca nu acesta este "scandalul crucii". Adevaratul scandal este ca oricat de loial si oricat de clar este propovaduita Evanghelia, la un moment dat, pentru ca este razvratita, lumea ii intoarce spatele. Oamenii ii intorc spatele pentru a nu se inchina inaintea Dumnezeului care este. Acesta e "scandalul crucii".

Desi teologia moderna foloseste termenul de vina, pentru ca aceasta nu este orientata intr-un adevarat cadru moral, ea se dovedeste a nu fi nimic altceva decat un simplu sentiment de vinovatie. Si deoarece in sistemul lor nu exista loc pentru vina reala, moartea lui Isus pe cruce dobandeste o semnificatie cu totul diferita. Pornind de aici, lucrarea lui Cristos si lucrarea Bisericii devin fie o baza pentru motivatia sociologica, folosind termeni religiosi nedefiniti, fie un mijloc pentru integrarea psihologica, folosind aceleasi cuvinte religioase. In amandoua cazurile, cuvintele conotative folosite sunt deschise manipularilor.

Exista si un pericol care vine din directia opusa: si anume ca noi, crestinii, sa nu realizam ca uneori exista sentimente de vinovatie fara sa existe de fapt si o vina reala. Sa ne amintim ca intre urmarile Caderii se numara nu doar separarea intre Dumnezeu si om si intre om si om, ci si separarea dintre om si el insusi. De aceea pot exista sentimente de vinovatie psihologica fara sa existe si vina reala. In astfel de cazuri trebuie sa aratam o compasiune autentica. Dar acolo unde avem de-a face cu o vina morala reala inaintea Dumnezeului care exista, ea nu trebuie niciodata trecuta cu vederea sau indepartata prin explicatia simpla ca este de natura psihologica, asa cum face noua teologie.

O alta consecinta a pozitiei noii teologii este ca nu exista antiteza personala in problema justificarii. Pentru noii teologi nu poate exista niciodata o diferenta calitativa in relatia omului cu Dumnezeu. Pozitia crestina este ca in momentul in care un om isi pune increderea in Cristos ca Mantuitor, el trece de la moarte la viata, din imparatia intunericului in imparatia Fiului dragostei Lui.2Justificarea inseamna a fi achitat de adevarata vina si a fi eliberat de orice condamnare. Avem aici o antiteza personala absoluta. Daca, pe de alta parte, nu exista o antiteza absoluta intre moral si imoral, cruzime si lipsa cruzimii, atunci singura diferenta este de natura cantitativa.

Nu trebuie sa ne jucam cu noua teologie, chiar daca socotim ca o putem intoarce in avantajul nostru. Aceasta exclude orice colaborare in actiunile de raspandire a Evangheliei care ne-ar obliga sa acceptam probitatea neo-ortodoxiei. O asemenea cooperare, vaduveste conceptul biblic al antitezei personale in justificare de orice baza.

Fiindca noua teologie nu admite antiteza si fiindca pentru adeptii ei pacatul si vina sunt, in ultima analiza, o problema metafizica si nu una morala, ei manifesta un universalism implicit sau explicit cu privire la mantuirea finala a omului. Ar fi o naivitate ca evanghelicii sa creada ca acest universalism este doar un aspect izolat in sistemul neo-ortodox. Poate ca el nu este intotdeauna explicit in doctrina noilor teologi, dar trebuie sa intelegem ca logica conceptiei lor despre dilema omului ii conduce inevitabil la aceasta pozitie. In aceasta privinta convingerile lor sunt foarte bine inchegate. Ei nu au o antiteza finala intre bine si rau, deci nu poate exista o vina morala reala; prin urmare justificarea, ca relatie radical schimbata cu Dumnezeu, nu poate avea nici un sens si in final nimeni nu va fi condamnat. Pe baza sistemului lor, aceasta este o pozitie cat se poate de consecventa si de necesara. Universalismul se raporteaza in mod natural la sistemul lor.




Prefata la | Universul nu era insarcinat cu viata si nici biosfera cu omul. Numarul | Hegel, poarta de intrare 1 | Hegel, poarta de intrare 2 | Hegel, poarta de intrare 3 | Hegel, poarta de intrare 4 | Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 2 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 3 |

© um.co.ua -