Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Prima nevoie de baza este cauzata de lipsa certitudinii in ce priveste realitatea personalitatii individuale. Fiecare om este in tensiune pana cand gaseste un raspuns la problema identitatii personale care sa-1 satisfaca.

Raspunsul crestinismului biblic ne duce inapoi la inceputul tuturor lucrurilor si afirma ca personalismul este intrinsec existentei; nu in sensul panteist, ca universul ar fi o prelungire a esentei lui Dumnezeu (sau a ceea ce exista), ci in acela ca un Dumnezeu, care este personal in inalta ordine a Trinitatii, a creat toate celelalte lucruri. In interiorul Trinitatii, exista inca inainte de creatie dragoste reala si comunicare reala.1Pornind de la aceasta afirmatie, Biblia declara ca acest Dumnezeu, care este personal, a creat omul dupa chipul Sau. Un Dumnezeu personal a creat toate lucrurile in mod liber, nedeterminat, iar omul este creat intr-o situare speciala - pe care eu as numi-o cercul special al creatiei. El este chipul acestui Dumnezeu si, de aceea, personalitatea este intrinseca alcatuirii lui. Dumnezeu este personal, iar omul este de asemenea personal.

Pentru a intelege aceasta mai bine, ne-ar putea ajuta urmatoarea ilustratie. Inchipuiti-va ca sunteti in Alpi si, dintr-o pozitie foarte avantajoasa, puteti vedea trei lanturi muntoase paralele, cu doua vai intre ele. Intr-o vale se afla un lac, dar cealalta este uscata. Dintr-o data deveniti martorul unui fenomen ce se intampla uneori in Alpi - formarea unui lac in cea de-a doua vale, unde nu exista asa ceva inainte. Poate ca, privind apa crescand, va intrebati care este sursa ei. Daca se opreste la nivelul lacului din valea vecina, dupa masuratori elaborate, puteti trage concluzia ca exista posibilitatea ca apa lacului sa fi provenit din prima vale. Dar daca masuratorile dumneavoastra arata ca apa din cel de-al doilea lac este cu 20 de picioare mai adanca decat in ??primul lac, atunci nu mai puteti considera ca sursa ei poate sa fie in valea de alaturi si trebuie sa cautati o alta explicatie. Asa este si cu personalismul; nimeni nu a reusit pana acum sa descopere o modalitate de obtinere a personalitatii din surse nonpersonale.

Prin urmare, crestinismul biblic are o explicatie adecvata si rezonabila pentru sursa si sensul personalitatii umane. Sursa ei este suficienta - Dumnezeul personal din ordinea inalta a Trinitatii. Fara o astfel de sursa, oamenilor nu le ramane alta posibilitate decat ca personalitatea sa derive din impersonal (plus timp, plus sansa).

Intre cele doua alternative nu exista absolut nici o legatura. Fie ca exista un inceput personal pentru tot, fie ca avem doar ceea ce impersonalul scoate la intamplare din scurgerea timpului. Faptul ca cea de-a doua alternativa se poate ascunde in spatele unor cuvinte conotative nu are nici o importanta. Cuvintele folosite de panteismul oriental, expresiile teologice precum "Temeiul Fiintei" la Tillich, trecerea seculara de la masa la energie sau miscare - toate acestea se reduc in ultima instanta la impersonal, plus timp, plus sansa. Daca acesta este singurul raspuns dat personalitatii omului, atunci personalitatea nu este nimic altceva decat o iluzie, o farsa perfida pe care nici o judecata semantica nu o poate schimba. Doar un salt mistic, orice forma ar lua el, ne va permite sa acceptam ca personalitatea provine din impersonalitate. Aceasta a fost pozitia spre care a fost impins Teilhard de Chardin. Raspunsul lui nu este decat un raspuns mistic alcatuit din simple cuvinte.

Pentru ca acesti oameni nu accepta singura explicatie care se potriveste faptelor din propria lor experienta, ei au devenit niste magicieni metafizici. Nimeni nu a venit cu vreo idee, cu atat mai putin sa si demonstreze ca este realizabila, pentru a explica in ce fel inceputul impersonal, plus timpul, plus sansa, poate produce personalitate. Suntem derutati printr-o abundenta prolifica de cuvinte, si iata, dintr-o data, personalitatea iese din palarie! Este apa care se ridica mai presus de sursa ei. Nimeni, in toata istoria gandirii umaniste, rationaliste, nu a gasit o solutie la aceasta. In consecinta, ganditorul trebuie fie sa afirme ca omul este mort, deoarece personalitatea este un miraj; fie, daca nu, trebuie sa-si atarne ratiunea in cui inainte de a trece pragul printr-un salt al credintei, ceea ce reprezinta noul nivel al disperarii.

Un om ca Sir Julian Huxley a clarificat dilema recunoscand, desi este ateu, ca intr-un fel sau altul, in ciuda tuturor asteptarilor, omul functioneaza mai bine daca actioneaza ca si cum Dumnezeu ar exista. Aceasta suna pentru moment ca o solutie posibila, fiind genul de raspuns pe care l-ar da un computer daca am introduce in el informatiile sociologice necesare. Dumnezeu este mort, dar actionati ca si cum ar fi viu. Insa o scurta reflectie va arata cat de devastatoare este aceasta solutie. Norvegianul Ibsen a formulat aceeasi idee astfel: daca ii iei omului minciuna, ii iei nadejdea.2 Acesti ganditori spun de fapt ca omul nu poate functiona ca om pentru o perioada indelungata de timp decat daca actioneaza pornind de la ipoteza ca o minciuna (ca Dumnezeul crestinismului exista) este adevarata. Pentru o persoana rationala nu poate exista o disperare mai mare decat aceasta. Raspunsul nu este unul optimist, fericit, rezonabil sau stralucit. Este intuneric si moarte.

Inchipuiti-va ca ar exista un univers alcatuit numai din lichide si solide, fara nici un gaz liber si ca in acest univers ar inota un peste. Desigur, pestele ar fi adaptat mediului sau, astfel ca ar putea sa traiasca. Dar sa presupunem ca printr-o intamplare oarba, asa cum ar vrea sa credem evolutionistii, continuand sa inoate in acest univers fara gaze, pestele ar dezvolta plamani. Ei bine, in acest caz pestele nu ar mai putea sa functioneze bine si sa-si indeplineasca rostul de peste. Atunci, in noua lui stare, cu plamani, ar fi superior sau inferior? Ar fi inferior, caci s-ar ineca. Tot asa, daca omul ar fi rezultat la intamplare din purul impersonal, atunci tot ceea ce il face om - speranta unui scop si a unei semnificatii, dragostea, impulsurile moralitatii si rationalitatii, frumosul si comunicarea verbala - ar fi in cele din urma de nerealizat si, in felul acesta, fara nici un sens. Intr-o astfel de situatie, s-ar gasi oare omul intr-o pozitie superioara sau intr-una inferioara? Ar fi creatura situata pe treapta cea mai de jos. Muschiul verde de pe stanca i-ar fi superior, deoarece nevoile lui pot fi implinite in universul care exista. Dar daca lumea este ceea ce spun acesti oameni ca este, atunci omul (nu doar individual, ci si ca rasa) este pierdut, fiindca nevoile lui nu pot fi satisfacute. De aceea, omul nu ar trebui sa calce iarba sub picioare, ci s-o respecte - caci ii este superioara!

Consecinta logica a negarii personalitatii

In anii '60, in timp ce tineam o serie de prelegeri la un colegiu american, am primit un biletel anonim din partea unuia dintre studenti. Iata ce scria pe bilet: "As dori sa raspundeti, daca este posibil, la o intrebare legata de una din emisiunile dumneavoastra - ma refer la ce ati spus despre acei artisti care distrug omul - ce ar trebui sa fac? Si eu vreau sa distrug. "Multi studenti din anii '60 voiau sa distruga (la fel ca punkistii anilor '80). Daca distrugerea lucrurilor ar inceta si oamenii ar ajunge la concluzia ca nu exista raspunsuri mai bune decat acelea pe care le-au primit deja, s-ar instala apatia generala de la sfarsitul anilor '70 si inceputul anilor '80.

In fata acestui nihilism modern, a distrugerii sau a apatiei, crestinilor le lipseste adesea curajul. Tindem sa lasam impresia ca ne agatam de formele exterioare, indiferent ce s-ar intampla, chiar daca Dumnezeu nu ar exista cu adevarat. Insa ar trebui sa procedam tocmai invers, pentru ca oamenii sa vada ca noi vrem adevarul despre ceea ce exista si ca nu ne ocupam doar de banalitati. Cu alte cuvinte, ar trebui sa fie clar ca luam aceasta chestiune a adevarului si a personalitatii atat de in serios, incat, daca Dumnezeu nu ar exista, noi am fi printre primii care am avea curajul sa iesim din randuri. Daca aceasta va fi atitudinea noastra, poate ca cei aflati departe de Dumnezeu vor incepe sa ne ia in serios si sa asculte ce avem de spus. Insa daca vor constata ca, in presupusa noastra integritate, ne-am alatura lor in acest proiect al distrugerii, in "abandonare" sau apatie, cu toate ca stim de existenta unui temei valid al personalitatii noastre si al realitatii principiilor morale, semenii nostri nu ne vor acorda credit si nici nu ar trebui sa o faca.

Conform inregistrarii acelei prelegeri din anii '60, raspunsul pe care l-am dat studentului sau studentei cu intentii destructive a fost: "As vrea sa iti spun in seara aceasta ca daca am trai intr-o lume intrinsec impersonala, imbrac-o daca vrei in cuvantul panteism, preluat fie din gandirea rasariteana, fie din noua teologie - sau, ca sa folosesc termeni seculari, daca asta-i tot ce sunt eu si daca asta-i ceea ce sunt toti oamenii, cu toate aspiratiile lor, niste produse imposibil de implinit ale intamplarii , un amuzament steril - atunci vino alaturi de mine, caci si eu vreau sa distrug. Daca asa gandesti cu adevarat, atunci ar trebui sa te alaturi unui astfel de artist si sa distrugi. Daca as fi artist, ar trebui sa doresc distrugerea. Ar trebui sa spun impreuna cu artistul olandez Karel Appel: Eu nu pictez, eu lovesc. Ar trebui sa spun impreuna cu John Cage: Exista numai intamplarea, producand in consecinta doar zgomot si galagie infernala. Dar sa mergem mai departe si sa intelegem ce ar insemna dragostea intr-un asemenea caz. Dragostea ar insemna sa ne confruntam cu problema apasarii pe butonul care ar duce la distrugerea rasei umane. Aceasta este diferenta dintre existenta unui sens real al personalitatii - care face ca dragostea si compasiunea sa fie ceva rezonabil, un motiv real pentru a tine umanitatea in viata, si lipsa oricarui sens, si deci a unui sentiment de dragoste care ar duce la distrugere. Aceasta ar fi atunci mai aproape de adevarul a ceea ce exista si a ceea ce se va intampla in cele din urma nu doar cu individul, ci si cu rasa umana.

Cine a scris biletelul acesta intelege ceva. De aceea, l-as invita alaturi de mine ca sa distruga, dar l-as ruga sa analizeze cu sinceritate si cealalta posibilitate, si anume ca toate acestea nu ar fi adevarate, ca am avea mai degraba un inceput personal, si deci ca ar exista semnificatie intrinseca in personalitate, in personalitatea mea si in personalitatea celorlalti oameni din acest univers. Aceasta este diferenta dintre cele doua pozitii. Lucrurile pe care le-am analizat nu sunt doar teoretice - ele merg pana in insasi tesatura intelegerii vietii. Desigur ca daca cineva ar dori sa distruga un concept romantic, fara nici o baza in realitate, i-am spune sa-i dea drumul si sa-1 distruga. Cereti un raspuns realist. Iata-ne fata in fata cu adevarata problema a noii teologii si a noi gandiri in intregul ei. "Acesta este miezul intregii discutii; fie o" esenta "intrinsec personala, in sensul unei creatii facute de un Dumnezeu personal, fie zgomotul infernal al lui John Cage!

Capitolul doi

Faptele verificabile si cunoasterea

In crestinismul istoric, un Dumnezeu personal creeaza omul dupa chipul Lui, si in acest caz nu este un nonsens a crede ca El comunica cu omul intr-o forma verbalizata. De ce nu ar comunica astfel, daca a creat omul ca fiinta verbalizatoare, atat in ??ganduri cat si in comunicarea sa cu alti oameni? Daca a creat omul dupa chipul Lui, de ce nu ar comunica cu aceasta fiinta capabila de verbalizare in acesti termeni? Comunicarea s-ar face, deci, in trei sensuri: de la Dumnezeu la om si invers; de la om la om; si de la om la el insusi. S-ar putea ridica semne de intrebare daca o astfel de comunicare s-a produs vreodata, dar in acest camp de referinta ea nu este un nonsens, nici o afirmatie contradictorie. Ar fi insa un nonsens pe baza presupozitiei unui camp total inchis al cauzei si efectului. Dar daca sustinem ca relatia cauza-efect a fost si este total inchisa, trebuie sa ne intrebam daca o astfel de conceptie rezista in fata a tot ceea ce cunoastem, si mai ales daca conceptia noastra despre lume explica sau nu motivul pentru care oamenii comunica verbal intre ei.

De ce nu ar comunica Dumnezeu propozitional cu omul, fiinta cuvantatoare pe care a creat-o in asa fel incat sa comunice propozitional cu semenii sai? Prin urmare, in pozitia biblica exista posibilitatea verificarii faptelor: un Dumnezeu personal care comunica cu omul intr-o forma verbala, propozitionala - nu despre acele lucruri pe care omul generatiei noastre le-ar numi "adevaruri religioase", ci si in istorie si in stiinta.

Dumnezeu a plasat revelatia Bibliei in istorie; El nu ne-a dat-o (cum ar fi putut s-o faca) sub forma unui manual de teologie. Daca a plasat revelatia in istorie, ce sens ar mai fi avut ca Dumnezeu sa ne dea o revelatie in care istoria sa fie gresita? De asemenea, Dumnezeu a plasat si omul in univers, despre care Scripturile spun ca si el marturiseste despre acest Dumnezeu. Ce sens ar fi avut atunci ca Dumnezeu sa-si prezinte revelatia de Sine intr-o carte care greseste in ceea ce priveste universul? Raspunsul la aceste doua intrebari se impune cu necesitate: "Absolut nici un sens!"

Prin urmare, este limpede ca din punctul de vedere al Scripturilor intregul domeniu al cunoasterii este unitar. Dumnezeu a rostit, intr-o forma lingvistica propozitionala, adevarul in legatura cu Sine, cu omul, cu istoria si cu universul.

Iata o baza adecvata pentru unitatea cunoasterii. Unitatea cuprinde atat nivelul superior, cat si pe cel inferior. Acesta este raspunsul la problema unitatii dintre natura si har precum si la problema omului modern referitoare la cunoasterea de deasupra si de sub linia antropologica. Unitatea exista, deoarece Dumnezeu a rostit adevarul in toate sferele cunoasterii noastre.

In acelasi timp, trebuie sa evitam greseala opusa, de a spune ca, intrucat Dumnezeu a comunicat lucruri adevarate in domeniul stiintei, orice studiu stiintific este de prisos. Aceasta deductie este falsa. A spune ca Dumnezeu comunica lucruri adevarate nu inseamna ca El comunica exhaustiv. Nici chiar in relatiile noastre umane nu exista comunicare exhaustiva, chiar daca ea poate fi autentica. Astfel, in ce priveste pozitia noastra in univers, cu toate ca Dumnezeul infinit a rostit lucruri adevarate despre tot ce a creat El, aceasta nu inseamna ca itinerarul cunoasterii noastre trebuie sa fie unul static. Fiind creati dupa chipul Lui, suntem rationali; si pentru ca suntem rationali, suntem capabili, si chiar trebuie sa exploram si sa descoperim mai departe adevaruri ale creatiei.

De fapt, Dumnezeu spune: "Invatati adevarul pe care l-am creat in lumea exterioara." Fiind o creatura limitata in acest univers exterior, si pornind in mod absolut si autonom de la sine insusi, omul nu are suficiente puncte de referinta. De aceea el are nevoie de o anumita cunoastere. Dumnezeu ne da aceasta cunoastere in Scriptura. Cu ea in minte, omul de stiinta poate intelege, adevarurile pe care le vede, in relatiile lor ultime. Astfel, cercetarea stiintifica in sine poate fi facuta spre slava lui Dumnezeu, caci aici omul functioneaza corect in universul in care 1-a asezat Dumnezeu. El ne spune ce anume exista cu adevarat si intregeste cunostintele semenilor lui.

Noua teologie nu poate oferi un cadru adecvat pentru constatarea faptelor si a cunoasterii. Nu o poate face, deoarece inlatura posibilitatea comunicarii in singurele puncte care pot fi discutate si verificate, si anume istoria si universul. Adevarurile religioase nu pot fi puse in discutie daca sunt separate de acestea doua. In cartea Objections to Christian Belief,1Bezzant prezinta foarte convingator importanta cruciala a acestei chestiuni a adevarului. Desi Bezzant este un liberal de moda veche si cartea lui este devastatoare in multe privinte, el a inteles cu claritate acest aspect. Dupa ce ataca pozitia crestinismului istoric, el isi intoarce brusc toate armele impotriva neo-ortodoxiei: "Cand mi se spune ca tocmai imunitatea in fata dovezilor este cea care fereste proclamarea crestina de acuzatia ca este mitica, replica mea este ca imunitatea fata de dovezi nu poate asigura nimic altceva decat imunitatea fata de dovezi, si ii spun nonsensului pe nume. " Iata o afirmatie extraordinara. Aici el intelege cu adevarat defectul fatal al teologiei moderne. Aceasta poate sa-si imbrace pozitia in tot felul de vesminte, dar ramane totusi irationala, si nu vom putea niciodata pune cu adevarat in discutie lucrurile despre care vorbeste ea, deoarece nu mai sunt deschise verificarii.

Imi aduc aminte ca un vorbitor a facut urmatoarea declaratie la o conferinta din Anglia, la care am participat si eu: "Bultmann este infailibil timp de 20 de minute, in fiecare duminica." Adica tot ce poate face noua teologie este sa predice si sa le ceara oamenilor sa creada sau sa nu creada, fara exercitiul ratiunii. In felul acesta, omul devine mai putin decat omul de dupa Cadere, asa cum il intelege crestinismul biblic.

Raspunsul crestinismului istoric privind faptele verificabile si cunoasterea depinde de cine este Dumnezeu si de existenta Lui. Dumnezeul care exista, conform Scripturilor, este Dumnezeul personal si infinit. Nu exista nici un alt dumnezeu asemenea acestui Dumnezeu. Este ridicol sa se spuna ca toate religiile au aceeasi invatatura, cand ele nu cad de acord nici macar asupra problemei fundamentale care este descrierea lui Dumnezeu. Dumnezeii Orientului sunt infiniti prin definitie - definitia fiind "dumnezeu este tot ce exista". Acesta este dumnezeul pan-totalitate. Dumnezeii Occidentului tindeau sa fie personali, dar limitati; asa au fost zeii grecilor, ai romanilor si ai germanilor. Dar Dumnezeul Bibliei, atat al Vechiului Testament cat si al Noului Testament, este Dumnezeul infinit si personal.

Acesta este Dumnezeul care a creat diferite ordine ale creatiei, dupa cum urmeaza:

DUMNEZEU

PERSONAL INFINIT

OMUL

LINIA DE RUPTURA

ANIMALELE

PLANTELE

LINIA DE RUPTURA MASINILE

OMUL

ANIMALELE

PLANTELE

MASINILE

Atunci cum se relationeaza creatia lui Dumnezeu la Dumnezeu si la ea insasi? De partea infinitatii lui Dumnezeu exista o ruptura intre Dumnezeu si intreaga Lui creatie. Eu sunt despartit de Dumnezeu prin aceea ca El este Creatorul si este infinit, iar eu sunt creat si finit, la fel ca atomul sau particula de energie. De aceasta parte, eu nu sunt mai aproape de Dumnezeu decat masina.

Dar de partea personalitatii lui Dumnezeu, ruptura intervine intre om si restul creatiei. In termenii gandirii moderne, acesta este un concept dinamic, pe care oamenii moderni si teologia moderna nu il cunosc. Astfel, Albert Schweitzer s-a identificat cu hipopotamul; pentru ca nu a inteles ca relatia omului este pe verticala, el a privit in jos spre o creatura care face multe din lucrurile pe care le face si el. Dar de partea personalitatii, daca relatia noastra este pe verticala, atunci toate lucrurile ce tin de "umanitatea" omului isi au locul lor.

Crestinul biblic spune ca, situandu-se de partea personalitatii, omul il poate cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu, desi nu il poate cunoaste in mod exhaustiv. Spre deosebire de noua teologie, El nu este prins intre cele doua alternative, aceea de a-L cunoaste in mod desavarsit sau de a nu-L cunoaste deloc. Ni se refuza intelegerea totala a infinitului.

Omul modern si teologia moderna nu au decat aceasta parte:

INFINITUL

LINIA DE RUPTURA

OMUL

ANIMALELE

PLANTELE

MASINILE

Omul modern a separat personalitatea de infinit declarand ca personalitatea implica limitarea. Omul a pus semnul egalitatii intre personalitate si limitare. Dar crestinul spune ca singura limitare pe care trebuie sa o aiba in mod intrinsec personalitatea este ca nu poate fi in acelasi timp si impersonala. A spune ca personalitatea trebuie sa aiba intotdeauna si alte limitari inseamna a incerca sa transformi in absolut ceva ce nu poate fi transformat in absolut. Este adevarat, personalitatile umane sunt limitate si in alte aspecte, dar aceasta este din cauza ca oamenii sunt creati si finiti, si nu din cauza ca sunt personali.

Personalitatea ca atare nu poate implica cu necesitate limitarea

Un ateu din Israel mi-a trimis o scrisoare in care m-a intrebat: "Ce sens ar avea ca un om sa-si dea fiul furnicilor, ca sa fie omorat de furnici, pentru a salva furnicile?" I-am raspuns ca nu ar avea nici un sens ca un om sa-si dea fiul furnicilor, ca sa fie omorat de furnici, pentru a salva furnicile, deoarece omul ca personalitate este complet distinct de furnici. Singura legatura a omului cu furnicile este in sfera Fiintei - si omul si furnica fiind creaturi. Cu toate acestea, in sfera personalitatii, relatia omului este pe verticala, cu Dumnezeu, de aceea intruparea si moartea Fiului lui Dumnezeu pentru mantuirea omenirii sunt rationale.

Rationalitatea intruparii si a comunicarii dintre Dumnezeu si om sesprijina pe aceasta idee - ca omul, ca om, a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu.

Comunicare divino - umana

Comunicarea pe care Dumnezeu a stabilit-o cu omul este adevarata, dar aceasta nu inseamna ca ea este si exhaustiva. Distinctia tocmai enuntata este importanta si trebuie intotdeauna luata in calcul. Pentru a cunoaste ceva exhaustiv ar trebui sa fim infiniti, ca Dumnezeu. Dar nici chiar in cer nu vom fi asa.

Dumnezeu a comunicat cu omul, nu doar despre cosmos si istorie, ci si despre Sine. Si, comunicate in felul acesta, atributele lui Dumnezeu au sens atat pentru Dumnezeu, autorul comunicarii, cat si pentru om, receptorul comunicarii. Ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la atributele Sale nu are sens doar sub linia antropologica. Linia antropologica nu este o cupola impenetrabila de bronz plasata deasupra capetelor noastre. Dumnezeul care a vorbit nu este infinitul incognoscibil, situat deasupra acestei linii. Dumnezeul care a creat omul dupa chipul Lui comunica adevarul adevarat despre Sine. Prin urmare, nu trebuie sa consideram ca avem de-a face cu o experienta existentiala sau cu niste simple "idei religioase" fara continut. Avem o cunoastere adevarata, caci, dupa cum spune Scriptura in cuvinte simple, dar coplesitoare, cand Dumnezeu a scris Cele Zece Porunci pe piatra2sau cand Isus i-a vorbit lui Pavel pe drumul Damascului in limba ebraica,3El a folosit o limba reala, supusa gramaticilor si lexicoanelor, o limba care putea fi inteleasa. Cand vorbim unul cu altul, exista trei posibilitati teoretice in schimbul nostru de cuvinte. Prima este esecul in comunicare, probabil din cauza ca mediile din care provenim sunt mult prea diferite. A doua posibilitate este tocmai opusul acesteia: si anume ca atunci cand folosim cuvintele, toti le atribuim acelasi sens, astfel ca ne intelegem unii pe altii in mod exhaustiv. Nici una din aceste pozitii nu rezista unei analize atente.




Omul si viziunea lui | Prefata la | Universul nu era insarcinat cu viata si nici biosfera cu omul. Numarul | Hegel, poarta de intrare 1 | Hegel, poarta de intrare 2 | Hegel, poarta de intrare 3 | Hegel, poarta de intrare 4 | Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 2 |

© um.co.ua -