Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 3

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Dar omul care a trecut prin toate acestea a fost golit de orice semnificatie. "Ce mai conteaza, in ultima instanta, daca pentru cativa eoni de timp, aceasta creatura numita om ramane in suspensie, absenta din scena?" Cu alte cuvinte: dati-i drumul, aruncati bomba, ce mai conteaza?

Mentalitatea comuna, in urma socului produs de publicarea cartii lui Nevil Shute, Pe plaja, ar fi acesta: daca toata lumea va fi anihilata maine, ce rost mai are sa scrii astazi o poezie sau sa pictezi un tablou? Dar Henry Miller si noul lui misticism panteist pretind ca nu ar avea nici o importanta daca maine oceanele ar fi linistite si nu ar mai exista nici un om pe tarm. Individul nu conteaza.

Totusi, el merge mai departe si spune: "Acesta este un sfarsit, unul din mai multe - nu sfarsitul. Ceea ce este omul in esenta nu poate fi distrus niciodata. Spiritul care a suflat la inceput peste ape va crea din nou. "Miller nu vorbeste despre un Dumnezeu personal. El foloseste aceste cuvinte conotative pentru a vorbi despre cicluri panteiste. Totul, inclusiv istoria omeneasca, este vazut ca o serie de cicluri. Ce li se intampla indivizilor nu conteaza, ciclurile se desfasoara mai departe! aceasta idee este total panteista. omul care nu poate fi distrus niciodata nu este omul individual, ci omul care tasneste din universul a ceea ce este. "omul, aceasta forma embrionara a unei fiinte care nu are nici inceput, nici sfarsit, va face din nou loc omului. Omul de astazi, omul istoriei, nu trebuie sa fie si nici nu va fi ultimul cuvant. Nu exista un ultim cuvant, decat daca este Cuvantul insusi. La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. "

Pentru Miller, Cuvantul nu poate fi conceput decat in ??termeni panteisti, in cicluri care se repeta la nesfarsit. Dar pentru a-i da un aspect personal, el face uz de termeni si expresii biblice. In felul acesta, el foloseste conotatia atasata acestor forme, una care purcede din istoria rasei noastre, pentru a intensifica sentimentul misticismului semantic pe care 1-a acceptat.

Prefata se incheie astfel: "In consecinta, trecand in revista aceasta vasta panorama a realizarilor omenesti, sa ne gandim mai putin la ceea ce au realizat acesti giganti care defileaza prin volumele de fata si mai mult la energia nepieritoare ale carei scantei aprinse erau ei. totul poate fi pierdut, totul poate fi uitat, dar sa tinem minte ca nimic nu este pierdut, nimic nu este uitat vreodata. Cum a fost la inceput, asa este acum, si asa va fi intotdeauna: lume fara sfarsit. "si cu aceasta lovitura devastatoare data individului, care nu are nici o importanta decat ca parte a energiei universului cu care este unit, ca scanteia cu focul, Miller isi incheie Prefata.

Este cat se poate de limpede ca Henry Miller, asa cum l-am inteles aici, nu poate fi nicidecum numit crestin. Asemeni lui Salvador Dali si noilor teologi, el foloseste simbolurile crestine pentru a da iluzia semnificatiei intr-o lume impersonala in care omului nu i se mai face loc.

Acesta este Henry Miller, autorul Tropicelor, care in Prefata discutata aici adopta, in esenta, pozitia noilor teologi. Avem suficiente avertismente sa nu acceptam "cuvintele evlavioase" ale multor teologi moderni fara sa ne asiguram ca, asemenea lui Henry Miller, nu folosesc aceste cuvinte pentru a ne transmite o iluzie a sensului.

Capitolul cinci

Urmatoarea faza a teologiei moderne

Dumnezeu a murit - sau aproape a murit!

In acest moment al argumentarii ar trebui sa ne fie destul de clar ca misticismul noii teologii nu se desprinde de climatul intelectual al celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea. Mai degraba, leaga inca o data noua teologie de climatul si opinia generala din lumea seculara, deoarece, asa cum am vazut, formele seculare ale misticismului semantic se gasesc in toate treptele de pe linia disperarii -filozofie, arta, muzica si cultura generala.

Noua teologie se confrunta cu o problema interna cauzata de separarea in compartimente etanse a ceea ce este "sus" de ceea ce se gaseste "jos". Noua teologie are urmatoarea configuratie:

CREDINTA = FARA RATIONALITATE; ADICA FARA NICI UN CONTACT CU COSMOSUL (STIINTA) SAU ISTORIA


INTREAGA RATIONALITATE -INCLUSIV DOVEZILE STIINTIFICE

SI ISTORIA

Tensiunea este foarte puternica, deoarece o antiteza absoluta intre rationalitate si "valorile religioase" distruge unitatea omului individual, iar el devine fragmentat in sine insusi. Acest lucru a produs o adanca tulburare intre multi teologi moderni, de aceea a mai existat o tentativa de sfasiere a acestei dihotomii. Aceasta tentativa a luat doua forme: prima a fost incercarea de a gasi unitatea intregului la nivelul inferior, iar cealalta, la nivelul superior. Prima forma a fost foarte larg mediatizata ca teologia "mortii lui Dumnezeu". Adeptii ei au ales sa gaseasca unitatea la nivelul de jos si s-au dispensat complet de Dumnezeu, inclusiv de conceptul de Dumnezeu. Atunci cand adeptii teoriei "mortii lui Dumnezeu" spun ca Dumnezeu a murit, ei nu se refera doar la faptul ca oamenii nu-L mai asculta pe Dumnezeu in lumea noastra moderna seculara, ci spun ca El nu a existat niciodata. Ei accentueaza semnificatia nivelului inferior si par sa infirme total validitatea nivelului superior. Cuvantul Isus este singurul care ramane la nivelul inferior. Trebuie totusi sa nu ne lasam prinsi in aceasta inconsecventa, caci un moment de nevigilenta e suficient pentru ca acesti oameni sa arboreze cuvantul Isus ca pe un drapel cu nuante preluate din nivelul superior. Vom reprezenta lucrul acesta astfel:

DUMNEZEU A MURIT


DUMNEZEU A MURIT ISUS .....

Sustinatorii teologiei "Dumnezeu a murit" aleg sa se numeasca "crestini atei". Ei sunt atei in sensul clasic al cuvantului; si sunt crestini doar in sensul ca au adoptat definitia pe care o da Bonhoeffer lui Cristos: "Omul pentru altii". De fapt, ei difera foarte putin de umanistii optimisti ai zilelor noastre.

In toate acestea exista destul de multa sinceritate; intr-un sens, acesti oameni "nu raman nici cu capra, nici cu varza". Ei au pierdut toate cuvintele conotative cu exceptia termenului Isus Cristos, dar chiar si acestuia, in masura in care l-au definit, i-au distrus conotatia. Cu toate acestea, ei nu au ramas netulburati in ateismul lor. Adeptii nivelului superior, care doreau sa pastreze conotatia cuvintelor, au ripostat.

De fapt, aceasta teologie are un dumnezeu mort atat la nivelul superior, cat si la cel inferior:

NOUL MISTICISM - INTREAGA CUNOASTERE REFERITOARE

LA DUMNEZEU ESTE MOARTA, ORICE CONCEPT DESPRE UN DUMNEZEU PERSONAL ESTE MORT - PRIN URMARE, DUMNEZEU ESTE MORT


PE BAZA RATIONALITATII, DUMNEZEU ESTE MORT

Un exponent clasic al mentalitatii nivelului superior a fost Paul Tillich (1886-1965). Cand a fost intrebat, la Santa Barbara, cu putin timp inainte de moarte, daca s-a rugat vreodata, el a raspuns: "Nu, dar meditez."

Astfel, nu numai ca la nivelul superior omul devine nimic mai mult decat o "umbra", dar chiar si dumnezeul noului misticism se reduce la o ceata care devine doar o Fiinta sau Pan-totalitate. Daca ne uitam la teologii care opereaza la nivelul superior, putem spune ca sunt fie atei in sensul clasic, fie panteisti - in functie de modul in care privim lucrurile. Astfel ca si dumnezeul lor este mort.

Acest panteism vag pe care l-am observat si in gandirea seculara creeaza probleme celor crescuti in credinta crestina. Astfel, de exemplu, Bishop Robinson, un teolog britanic, a insistat in scrierile lui ca Dumnezeu este, totusi, transcendent. Dar a continuat spunand ca si omul este transcendent (care, deosebit de interesat, este exact cuvantul pe care 1-a folosit si Sir Julian Huxley vorbind despre om), caci aceasta face ca "transcendent" sa fie egal cu "contingent", si astfel ne intoarcem de unde am plecat.

Cand teologii si ganditorii seculari folosesc cuvantul "transcendent", presupun ca ei inteleg acest termen ca denotand aspectele care ii surprind la o examinare atenta a esentei omului, pe care nu se asteapta sa le gaseasca acolo pe baza a ceea ce cred ei despre originea omului . Sau inseamna cu putin mai mult decat ce intelege Henry Miller prin "sentimentul miracolului". Astfel, folosind acest termen fara sa il defineasca, ei nu se sustrag acuzatiei de panteism.

In ceea ce priveste credinta despre Dumnezeu si om, teologia moderna arata in felul urmator:

CREDINTA Nici o categorie pentru Dumnezeu, orice

NONRATIONALA, cunoastere cu privire la Dumnezeu este moarta.

NONLOGICA Dumnezeul personal este mort. Nici o categorie a

credintei pentru om sau pentru semnificatia lui.


INTREAGA TOATE LEGATURILE CU Dumnezeu a

RATIONALITATE; ADICA UNIVERSUL (STIINTA), = murit si omul

TOATE LEGATURILE CU este o masina

ISTORIA

Cautarea intreprinsa de omul situat la nivelul superior

Aceasta pozitie reprezinta marele pret care trebuie platit pentru respingerea crestinismului istoric, crestinismul Scripturii si al Crezurilor. Dar in loc sa revina la pozitia biblica, ei incearca mai departe sa-si rezolve dificultatile in afara ei. Cele de mai jos constituie o incercare a oamenilor de la nivelul superior de a reinnoda legatura cu istoria.

Karl Barth, despre care se poate spune ca este initiatorul tuturor acestora, a simtit nevoia de a da inapoi in fata consecintelor logice ale pozitiei lui, care au fost insa continuate de cei care l-au urmat. In ultimii ani ai vietii sale a vorbit despre invierea istorica a lui Cristos. Totusi, lucrurile nu sunt chiar atat de simple; caci conform presupozitiilor acestor teologi, Biblia contine greseli istorice si stiintifice. Astfel dihotomia, un concept scindat al adevarului, ocupa cu necesitate un loc central in conceptia lor despre "adevarul religios".

Ei nu se pot intoarce la vechiul liberalism - nu se poate reveni la vechea cautare a lui Isus cel istoric, caci aceasta a esuat. Totusi, renuntand la aceasta scindare a adevarului (Acesta fiind raspunsul pe care l-au dat liberalismului cand acesta a esuat), ei trebuie sa se confrunte cu ceea ce s-a confruntat vechiul liberalism: pe de o parte nihilismul (Dumnezeu este mort, omul este mort si semnificatia este moarta); pe de cealalta parte, raspunsul pozitiei crestine istorice si reformate care afirma ca exista un Dumnezeu personal, ca omul este creat dupa chipul Lui, ca El a comunicat cu creatura Lui prin revelatia propozitionala, verbalizata a unui continut, iar continutul acesta poate fi analizat de om in integralitatea lui. Sau, ca sa o formulam mai pe scurt, singura cale de iesire din dilema lor este intoarcerea la metodologia antitezei. Pana nu fac lucrul acesta, oricat ar vorbi despre invierea fizica a lui Cristos, nu vor atinge miezul discutiei.1

Nevoia oamenilor de la nivelul superior de a restabili contactul cu istoria a fost tratata cu multa competenta de dr. John Macquarrie, pe atunci lector de Teologie Sistematica la Universitatea din Glasgow, mai apoi la Union Theological Seminary din New York, intr-un articol din The Listener, 12 aprilie 1962. Citam o parte relevanta din acest articol, intitulat: "Istoria si Cristosul credintei":

NOUA CAUTARE

Nimeni nu ar trebui sa fie surprins ca unii din ucenicii lui Bultmann, de teama sa nu se piarda intr-o lume a mitului si a fictiunii, au revenit la problema lui Isus cel istoric. De exemplu, Gunther Bornkamm spune ca "istoria trebuie cautata in kerygma" si ca nu trebuie sa ne resemnam sau sa fim sceptici cu privire la Isus cel istoric. Inseamna oare acest lucru ca trebuie sa redeschidem interminabilele argumentari pro si contra, incercand sa stabilim autenticitatea unui anumit incident sau a vreunei afirmatii? Nicidecum, deoarece cautarile anterioare dupa Isus cel istoric au aratat ca nu se pot da raspunsuri clare in aceasta privinta. Noua cautare intentioneaza sa fie diferita; dar, din nefericire, exista multa confuzie intre cei care au pornit in aceasta cautare asupra a ceea ce se intentioneaza, si Bultmann insusi a fost foarte critic la adresa unora dintre ei. El se multumeste sa afirme ca ceea ce cunoastem se limiteaza la simplul fapt ca a existat un Isus, care a fost crucificat, si nu se extinde la modul Lui de viata sau la personalitatea Lui.

Parerea mea personala este ca teologul crestin trebuie sa afirme un nucleu minim de istorie faptica, daca se doreste ca kerygma sa ne prezinte un mod de viata realist, si nu scos dintr-o lume de vis. Acest nucleu minim nu este o lista prescurtata de incidente sau afirmatii esentiale, ci pur si simplu afirmarea2faptului ca sursa religiei crestine este o exemplificare istorica a modelului de viata care-1 proclama kerygma.

Dr. John Macquarrie recunoaste ca teologii nu se pot intoarce la vechea cautare liberala exhaustiva a lui Isus cel istoric, caci aceasta s-a incheiat cu un esec total. Solutia lui este declararea faptului ca Isus a trait un anume fel de viata. Cu alte cuvinte, e suficient sa afirmam ca asa stau lucrurile.

Teologii nivelului superior au avut doua tentative mai importante in reluarea contactului cu istoria, pentru a nu se pierde, pe ei insisi si pe Dumnezeu, "intr-o lume a mitului si a fictiunii".

In primul rand, avem expresia "actele mantuitoare ale lui Dumnezeu in istorie." Ea suna cat se poate de bine. Dar nu comunica faptul ca Dumnezeu a intrat la un moment dat literalmente in lumea noastra spatio-temporala pentru a initia si a duce la bun sfarsit mantuirea omului. Ei vor sa spuna ca, intr-un fel sau altul, Dumnezeu rascumpara sau mantuie intreaga istorie, inclusiv cele mai intunecate pacate si acte de cruzime care au fost comise de indivizi sau grupuri de oameni.

In al doilea rand, ei doar folosesc cuvantul "Istorie" - care poate lua diferite forme. Macquarrie spune ca trebuie sa afirmam ca anumite evenimente sunt istorie. Evenimentele sunt alese in mod arbitrar si, desigur, nu sunt deschise investigatiei istorice reale. Sau folosesc Biblia pentru experiente existentiale continue. Ei afirma ca astfel de experiente au avut loc in vremurile biblice, dar modul in care sunt relatate in Biblie nu este cu necesitate corelat cu experienta. Relatarile biblice sunt doar expresia culturala purtatoare de greseli a acelor zile. Aceasta intelegere a istoriei aminteste de ce a spus Heidegger, in ultima perioada a gandirii sale, despre mistica limbajului. Prin urmare acesti noi teologi, atat cei protestanti cat si unii din Biserica Romano-Catolica, incearcp sa manipuleze limbajul biblic ca instrument pentru experienta existentiala prezenta. 3

Pentru acesti oameni, limbajul este intotdeauna interpretare, si de aceea cuvintele Bibliei sunt deja o interpretare a evenimentului necunoscut care s-a petrecut in realitate. Oamenii situati la nivelul superior raman astfel doar cu un torent de cuvinte.

Asadar, nici oamenii de la nivelul superior, nici cei de la nivelul inferior nu au avut prea mult succes in incercarea de a slabi tensiunea. Dar putem fi siguri ca aceste incercari lipsite de orice sorti de izbanda vor continua, caci pe de o parte dihotomia lor nu este confortabila in implicatiile ei duse la extrema; iar pe de cealalta parte, trebuie s-o pastreze, pentru ca tocmai scindarea adevarului este esenta noii teologii.

Sansele noii teologii in vremurile noastre

In ciuda confuziei din randul noilor teologi si in ciuda faptului ca ei nu aduc ceva nou la formele seculare de misticism care ne invaluie, exista totusi cateva motive pentru care noua teologie are astazi sansa de a obtine un loc privilegiat in cultura noastra, un loc de care teologia nu sa mai bucurat de mult timp. Ea ar putea chiar obtine primatul in solutionarea problemelor posteritatii.

De o vreme, societatea este in pericolul de a-si pierde orice forma sociologica. Oamenii se confrunta cu o societate destructurata si doresc sa umple vidul care s-a creat. O perioada indelungata de timp, ideile reformate au constituit baza culturii nord-europene, care s-a extins cuprinzand si cultura Statelor Unite si pe aceea a partii vorbitoare de limba engleza din Canada etc. Dar astazi aceasta baza este distrusa de relativismul din biserci si din afara lor, de vreme ce crestinismul istoric este reprezentat acum de un grup minoritar. Pana si amintirea vechilor forme culturale slabeste. Mai mult, nu numai forma culturala a Europei de Nord este sparta in bucati. Se poate vedea, de exemplu, ca Rusia marxista se indreapta si ea in aceeasi directie, desi intr-un ritm mai lent, din cauza regimului ei totalitar. Acesta este motivul pentru care artistii rusi moderni sunt impiedicati sa vorbeasca liber, caci ei importa gandirea moderna in viata Rusiei.

Societatea nu poate functiona fara o forma si o motivatie si pe masura ce vechile forme sociologice sunt respinse, trebuie gasite altele noi, altfel societatea se destrama cu totul. Tocmai intr-un astfel de moment a intervenit Sir Julian Huxley, sugerand religia isi are locul ei in societatea moderna. Dar, a afirmat el, trebuie sa intelegem ca religia evolueaza mereu si ca trebuie sa intre sub controlul societatii.

Aceasta sugestie nu este chiar atat de ridicola cum pare, desi daca intelegem mentalitatea timpurilor noastre, sugestia vine din partea unui umanist convins. Metodologia dialectica prevalenta se adapteaza foarte usor formelor religioase. La urma urmelor, Senghor a anticipat ca, pornind de la bazele gandirii dialectice, tara sa va calca pe urmele lui Teilhard de Chardin. Este bine sa ne amintim ca acum oamenii gandesc dialectic de ambeleparti ale Cortinei de Fier.

In paranteza fie spus, Teilhard de Chardin a aratat ca teologii romano-catolici progresisti sunt mai departe de crestinismul istoric reformat decat romano-catolicismul clasic, deoarece ei sunt ganditori dialectici.

Romano-catolicul ortodox mi-ar spune ca sunt menit iadului, deoarece am respins adevarata Biserica. El ar opera in acest caz cu un concept al adevarului absolut. Dar noul romano-catolic asezat comod langa semineaul meu imi spune: "Ai drepate, dr. Schaeffer, deoarece esti atat de sincer." In noul romano-catolicism o astfel de afirmatie inseamna de cele mai multe ori ca metoda dialectica a devenit prevalenta.

De aceea, nu suntem surprinsi sa aflam ca Heidegger din ultima sa perioada are continuatori precum Karl Rahner, in randul celor mai de seamna ganditori romano-catolici progresisti; si altii, asemenea lui Hans Kung, au fost puternic influentati de neo-ortodoxie. Este important sa observam ca pozitia Conciliului de la Vatican asupra Scripturii s-a indreptat si ea in aceeasi directie si ca oameni ca Raymond Panikkar, 4Dom Bede Griffiths, O. S. C. 5si Anthony de Mello, S. J. 6proclama o sinteza intre romano-catolicism si hinduism. Este adevarat ca acesti oameni au ajuns foarte departe, dar nu au apucat-o in directia crestinismului biblic. La 29 aprilie, 1967, Neal Ascherson a relatat intr-un cotidian londonez discutia care a avut loc la Marienbad intre Paulus Society, care il urmeaza pe Karl Rahner, si Roger Garaudy, care era atunci principalul teoretician al Partidului Comunist Francez. Editorul a avut o sclipire geniala cand si-a intitulat materialul: "Anul acesta la Marienbad - Locul de intalnire dintre marxist si catolic", raportand in felul acesta dialogul dintre cei doi la realitatea pierderii tuturor categoriilor, exprimata pe pelicula in filmul Anul trecut la Marienbad.

Se pare, deci, ca vremurile sunt propice pentru ca aceasta teologie noua sa ofere formele si motivatiile sociologice necesare. Societatea poate, desigur, sa caute o noua religie evolutiva in alta parte, printre formele seculare ale misticismului, dar noua teologie are cateva avantaje categorice.

In primul rand, cuvintele conotative nedefinite pe care le foloseste noua teologie sunt adanc inradacinate in cultura noastra apuseana. Ele pot fi intrebuintate cu mai multa usurinta si au un efect mult mai puternic decat intrebuintarea unor cuvinte noi, netraditionale.

In al doilea rand, acesti oameni controleaza multe din marile denominatiuni ale protestantismului, iar daca progresistii din Biserica Romano-Catolica isi consolideaza pozitia, atunci si aceasta Biserica va fi controlata de noii teologi. Teologii liberali romano-catolici au deja un cuvant de spus in Biserica Romano-Catolica si se folosesc din plin de aceasta pozitie. Ea le ofera teologilor liberali avantajul de a functiona in interiorul curentului institutionalizat al Bisericii, si astfel continuitatea lingvistica si cea organizatorica se afla amandoua la dispozitia lor.

In al treilea rand, oamenii din cultura noastra sunt deja in procesul acomodarii la cuvinte si simboluri religioase lipsite de continut si nedefinite, in afara oricarui control rational sau istoric. Astfel de cuvinte sau simboluri pot fi umplute cu continutul pus la dispozitie de circumstante particulare. Cuvintele Isus sau Cristos sunt cele mai expuse manipularii. Expresia Isus Cristos a devenit un slogan fara continut care poate fi purtat in orice directie in scopuri sociologice. Cu alte cuvinte, deoarece expresia Isus Cristos a fost separata de istoria reala si de continutul Scripturii, ea poate fi folosita pentru declansarea unor actiuni sociologice motivate religios cu desavarsire contrare invataturii lui Cristos. Acest lucru este deja un fapt dovedit, in "noua" moralitate, de exemplu, care este sustinuta astazi de multi din Biserica.

Astfel, noii teologii ii este deschisa posibilitatea de a pune la dispozitia societatii o serie nesfarsita de absoluturi arbitrare, motivate religios. Ar fi bine sa ne pregatim pe noi insine, copiii nostri si copiii nostri spirituali pentru a lupta impotriva acestor forme de misticism semantic.

Sectiunea a treia

Diferente intre crestinismul istoric

si noua teologie

Capitolul unu

Personalism sau zgomot infernal

Precursorii nostri au folosit conceptul de teologie sistematica pentru a arata ca in crestinism nu avem de-a face cu o serie de afirmatii religioase izolate, ci ca ne confruntam cu un inceput care se indreapta spre un sfarsit. Fiecare parte se leaga de toate celelalte parti si de intreg precum si de elementul care primeaza in sistem. Este foarte posibil ca o astfel de intelegere sistematica a crestinismului sa dispara, dar sa nu dispretuim cuvantul sistematic ca si cum acesta ar fi in mod automat un starv.

Inteles corect, crestinismul ca sistem detine raspunsurile la nevoile de baza ale omului modern. Prin aceasta se detaseaza el de noua teologie, care nu are un fundament adecvat pentru a formula raspunsuri care sa reziste testului rationalitatii si vietii in ansamblul ei, asa cum trebuie traita.




TRILOGIA | Omul si viziunea lui | Prefata la | Universul nu era insarcinat cu viata si nici biosfera cu omul. Numarul | Hegel, poarta de intrare 1 | Hegel, poarta de intrare 2 | Hegel, poarta de intrare 3 | Hegel, poarta de intrare 4 | Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1 |

© um.co.ua -