Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 2

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

As adauga ca, aproape in toate formele sale, noul misticism accepta tot mai mult ideile panteismului. Apusul si Rasaritul se intalnesc, iar aceste concepte panteiste constituie unul din cele mai puternice elemente ale misticismului semantic la care ne referim.

In primii sai ani de activitate artistica, Salvador Dali (1901-19894) A fost suprarealist. In aceasta postura, a unit invatatura dadaista cu conceptul freudian al subconstientului, acesta fiind de fapt suprarealismul. Dar la un moment dat nu 1-a mai putut accepta, iar aceasta 1-a impins la o schimbare.

Intr-o zi a pictat-o ??pe sotia lui si a numit tabloul Cosul cu paine. Privind tabloul, iti dai seama imediat ca in acea zi a iubit-o cu adevarat. Situatia ne aduce aminte de Picasso, care a scris pe panza "o iubesc pe Eva". Inainte sa aflu de schimbarea produsa in arta lui Dali, am vazut o reproducere a acestui tablou, si era evident ca a facut ceva diferit. Este semnificativ faptul ca sotia lui a pastrat tabloul in colectia ei particulara.5

Astfel, in acea zi, Dali a renuntat la suprarealismul lui si a inaugurat noua lui serie de tablouri mistice. De fapt, el mai pictase deja doua tablouri intitulate Un cos cu paine, unul in 1926 si unul in 1945. Acestea prezentau doar niste cosuri cu paine inferioara din Spania. Dar aceasta a treia pictura, pictata si ea tot in 1945 , o arata pe sotia sa Galarina cu un san dezgolit. Numele ei este scris pe tablou, si verigheta pe degetul ei este foarte vizibila.

Cel de-al doilea tablou in noul sau stil se numeste Cristosul Sfantului Ioan al Crucii si a fost pictat in 1951 iar acum este expus in Galeria de Arta din Glasgow. Dali vorbeste despre acest tablou intr-un mic pliant pus in vanzare de muzeu: "in ceea ce priveste textura si tehnica artistica, am pictat Cristosul Sfantului Ioan al Crucii in maniera in care am pictat si Cosul cu paine, care chiar si atunci, mai mult sau mai putin constient, reprezenta pentru mine Euharistia. "

Ce vrea el sa spuna? Ca intr-o zi cand a privit-o pe sotia lui, iubind-o cu adevarat, si a pictat-o ??cu un san dezgolit, acest lucru a fost pentru el echivalentul Euharistiei; nu in sensul ca se intampla ceva real in mesa romano-catolica, ori ca s-a intamplat ceva real acum 2000 de ani in Palestina. Ci dragostea lui 1-a impins spre un nou tip de misticism.6

Tabloul acesta difera de O iubesc pe Eva a lui Picasso. Dupa cate Stim, Picasso nu a trecut niciodata dincolo de iubirile lui individuale; dar pentru Dali iubirea a devenit cheia misticismului. Pentru a putea exprima saltul pe care s-a simtit fortat sa il faca, a folosit simbolurile crestine, dar nu pentru a exprima concepte crestine, ci un misticism nonrational.

Dupa aceste doua tablouri, a pictat urmatoarea sa Crucificare, numita Corpus Hyperoubus, expusa acum la Muzeul Metropolitan de Arta din New York, iar mai tarziu Sacramentul Cinei de Taina, care se afla la Galeria Nationala de Arta din Washington. Acest ultim tablou exprima foarte viu gandirea lui. Cand privitorul se uita la Isus, poate vedea fundalul prin El; El este doar o ceata. Acesta nu este Cristosul istoriei. Deasupra Lui este o silueta omeneasca mare, cu bratele deschise, cu capul taiat de marginea de sus a tabloului. Nimeni nu stie sigur ce anume reprezinta aceasta silueta. Totusi, ea aduce mult cu "Yakso", care in arta si arhitectura hindusa sta adesea in spatele "salvatorilor" ( "salvator" nu are aici nici o legatura cu conceptul crestin al salvarii). Yaksa si Yaksi leaga viata vegetala de om, pe de o parte, si de intregul concept al panteismului, de cealalta parte. Cred ca Dali exprima si aceasta prin silueta taiata din tablou. Indiferent daca este asa sau nu, simbolismul formei "incaperii" este insa clar, deoarece este construit cu ajutorul vechiului simbol grec al universului.

Intr-un interviu, Dali leaga aceasta preocupare din ultima parte a vietii sale de reductia stiintifica a materiei la energie: "... descoperirile din fizica cuantica referitoare la natura energiei, faptul ca materia devine energie, o stare dematerializata. Mi-am dat seama ca stiinta se indreapta spre o stare spirituala. Abordarea mistica a majoritatii oamenilor de stiinta este absolut surprinzatoare: declaratia lui Max Planck si conceptiile lui Pierre Teilhard de Chardin, un renumit om de stiinta iezuit: si anume ca, in evolutia sa constanta, omul se apropie tot mai mult de unirea cu Dumnezeu ""

Aici el leaga propriul sau misticism si misticismul lui Teilhard de Chardin mai degraba de o dematerializare impersonala, decat de ceva personal. Nu greseste cu nimic procedand astfel, si nu era nevoie sa se limiteze la romano-catolicismul modern liberal, ci ar fi putut sa includa si formele protestante ale noii teologii.

Este foarte posibil sa alegi simboluri sau cuvinte crestine nedefinite si sa le folosesti in acest nou misticism, conferindu-le sensuri opuse. Folosirea lor nu presupune cu necesitate semnificatia lor crestina. Misticismul secular al lui Dali, asemenea noii teologii, atribuie asa-numitului philosophic other sau impersonalului "tot" un nume personal, pentru a scapa prin conotatie de lipsa de semnificatie.

Misticismul in limbaj - Heidegger

Pentru ca nu a putut trai cu existentialismul lui, Heidegger si-a schimbat pozitia la batranete. Noua lui pozitie se bazeaza pe urmatoarele premise: (1) ceva, Fiinta, exista; (2) acest ceva se face cunoscut; (3) limbajul este una cu Fiinta si face Fiinta cunoscuta. Niciodata nu putem cunoaste in mod rational ceea ce exista (fapt evident), dar limbajul ne dezvaluie ca ceva exista. Astfel limbajul este deja el insusi o interpretare (o hermeneutica).

El postuleaza ca a existat o perioada cu mult timp inainte de Aristotel (si inainte de afirmarea rationalitatii), cand oamenii vorbeau limba greaca in asa fel incat universul vorbea la modul ideal. Apoi el incearca sa transfere acest postulat la intregul limbaj al omului - nu la continutul a ceea ce este rostit, ci pur si simplu la existenta limbajului. In felul acesta, existenta limbajului devine pentru Heidegger misticismul prin care cauta eliberare din dihotomia sa existentiala anterioara. Este un misticism semantic, deoarece nu se ocupa de continutul limbajului, ci de limbajul ca atare. Omul care vorbeste devine purtatorul de cuvant al impersonalului "Ceea ce este" (Fiinta). Fiinta impersonala si necunoscuta vorbeste prin fiinta care rosteste (verbalizeaza) - adica, omul.

Aceasta parere ar putea fi corecta daca ar exista dincolo de om o personalitate care sa spuna ceva cu sens omului si prin om. Dar pentru ca Heidegger este rationalist si porneste doar de la sine insusi, nu poate accepta ca o persoana de dincolo de om vorbeste. Astfel ca este inchis in forma sa speciala de misticism. Cuvantul limbaj este un cuvant conotativ ce pare sa implice ideea de persoana. Intreaga solutie atarna de conotatia inerenta cuvantului limbaj.

La sfarsitul cartii sale Ce este filozofia?7, El afirma ca, in timpurile moderne de acum, poetul este, prin excelenta, cel care intrebuinteaza limbajul in aceasta maniera. Concluzia este ca trebuie sa ascultam poetul. Dar aceasta nu inseamna ca trebuie sa ascultam continutul a ce spune poetul, ci doar ca este o vorbire care exista. Asta-i totul.

Exista aici mult paralelism intre Klee si Heidegger. Amandoi isi exprima speranta ca intr-un fel sau altul universul va vorbi fie prin arta, fie prin limbaj. Totusi, Heidegger are o importanta mult mai mare in evolutia gandirii moderne, deoarece, folosind cuvintele conotative, a devenit parintele unei noi forme a noii teologii - noul liberalism. Nu exista o diferenta reala intre misticismul secular al lui Heidegger si misticismul noii teologii.

Capitolul patru

Misticismul modern in actiune:

muzica si literatura

Misticismul in muzica - Leonard Bernstein si John Cage

Simfonia a III-a a lui Leonard Bernstein, inregistrata cu Orchestra Filarmonica din New York, este un exemplu al aceluiasi tip de misticism in muzica. Se mai numeste Simfonia Kaddish (1963).1 Kaddish este o forma muzicala evreiasca, un imn de lauda la adresa lui Dumnezeu. Bernstein a incorporat aceasta forma in necredinta lui moderna. In contrast cu Kaddish-ul original, acesta sugereaza ca nu putem cunoaste nimic din ceea ce exista, dar il putem asculta pe muzician, caci el va intelege pentru noi ceva din dumnezeu. In acest Kaddish modern, sala de concert este "locul sfant" si in ea artistul va "continua sa te creeze pe tine, Parinte, iar tu, pe mine". Arta este considerata ultima minune vie lasata de Dumnezeu.

Criticul literar Leonard Marcus isi incheie foarte potrivit recenzia intr-unul din primele numere ale revistei High Fidelity din 1965: "Teologii i-au avut intotdeauna pe artisti pentru a media relatia cu turma lor. Acum, de bine de rau, antiteologul are o puternica declaratie artistica." Marcus leaga in mod corect noul misticism secular de noua teologie. Nu avem certitudinea ca exista un dumnezeu, dar poetul, muzicianul sau arta ca arta sunt profeti atunci cand nu exista siguranta cu privire la nimic.

Trebuie sa iubim arta de calitate. Dar arta ca atare nu are dreptul sa vorbeasca ex cathedra, indiferent de continutul ei.

In The New Yorker2a fost publicat un foarte interesant Profil al lui John Cage (1912-1992)3, Profil pe care il vom cita in parte atunci cand vom analiza muzica lui. Acesta spune: "... in esenta, ceea ce propune el este totala rasturnare a prezumtiilor fundamentale ale artei apusene incepand de la Renastere." Am vazut deja ca tanarul apartinand generatiei moderne se gaseste la o distanta de 400 de ani de generatia precedenta. Astfel, Cage incearca sa rastoarne o intreaga conceptie ce se intinde inapoi cel putin de-a lungul acestor 400 de ani pana la Renastere. Articolul continua sa spuna ce anume repudiaza el:

Puterea artei de a comunica idei si emotii, de a organiza viata in tipare pline de semnificatie si de a realiza adevaruri universale prin individualitatea autoexprimata a artistului sunt doar trei dintre presupozitiile pe care le denunta Cage. In locul unei arte care se exprima pe sine si care este creata de imaginatia, gusturile si dorintele artistului, Cage propune o arta nascuta din aleatoriu si nedeterminare.

Daca Dumnezeu exista si noi suntem creati dupa chipul Lui, putem avea o semnificatie reala si o cunoastere adevarata prin ceea ce El ne-a comunicat. Daca acestea ne sunt luate, nu ne mai ramane decat omul si exprimarea de sine cu limitele ei. Ajunsi aici, omul ramane doar cu exprimarea sa individuala. Dar Cage vede cat se poate de logic ca acest lucru nu este suficient, asa ca duce mai departe dilema omului, zdrobeste exprimarea de sine si lasa ca intamplarea sa vorbeasca. Acesta e temeiul muzicii sale. Articolul continua:

O serie de pictori, scriitori si compozitori din diferite tari au mers in aproximativ aceeasi directie in ultimii ani, si multi dintre ei au folosit metode aleatorii ca mijloace pentru atingerea unui scop.

Articolul citeaza si numele francezului Pierre Boulez si al americanului Jackson Pollock. In ultima perioada a carierei sale, Jackson Pollok (1912-1956) isi aseza panzele orizontal pe podea si picura vopsea pe ele intr-un mod aleatoriu. Dupa ce a facut lucrul acesta o vreme, a simtit ca a epuizat metoda aleatoriului. Ea nu i-a permis sa mearga mai departe, asa ca s-a sinucis. Articolul continua:

Pictori precum regretatul Jackson Pollock in America si Georges Mathieu in Franta, al caror scop nu a fost si cu siguranta nu este anonimatul, au cautat totusi in accidentele aruncarii sau picurarii vopselei o cheie a creatiei, dincolo de ce putea atinge mintea si vointa constienta a artistului.

Cu alte cuvinte, aceasta nu este doar exprimare de sine, ci merge in aceeasi directie cu arta lui Paul Klee - speranta ca, prin arta, universul impersonal va vorbi intr-un fel sau altul atunci cand artistul lucreaza. Profilul din The New Yorker continua astfel:

Apoi, tocmai cand incepea sa creada ca a sosit momentul sa se opreasca din ceea ce el numea "contemplarea" filozofiilor si religiilor lumii, a descoperit budismul Zen. Dr. Daisetz T. Susiki, primul purtator de cuvant important al budismului Zen in Apus, a venit de curand in America si a tinut prelegeri saptamanale la Universitatea Columbia, prelegeri la care au luat parte psihanalisti, oameni de stiinta, pictori, sculptori si studenti la filozofie . Si Cage a luat parte la aceste prelegeri ... Printr-o coincidenta de exceptie, Cage a considerat ca aceasta ideologie orientala se rezuma perfect prin cuvintele comentatorului muzical englez Thomas Mace, care a trait in secolul al XVII-lea si care la un moment dat a scris ca functia muzicii era sa "trezeasca si sa linisteasca mintea facand-o astfel sensibila la influentele divine".

Totusi, este important sa observam ca atunci cand Mace a scris aceste lucruri, in secolul al XVII-lea, ideea lui era nu doar ca muzica linisteste mintea, ci si ca dupa aceea Dumnezeul personal poate sa-i vorbeasca omului. Dumnezeu vorbea cu adevarat. Pe de alta parte, Cage a ajuns la punctul in care nu mai exista nimeni care sa-i vorbeasca. Aceasta este deosebirea fundamentala. Observati cat de limpede este precizat acest lucru in ultima parte a articolului:

Intr-o zi, tanarul Wolff a adus un exemplar dintr-un vechi tom chinezesc - "I Ching" sau "Cartea schimbarilor", pe care Pantheon tocmai o publicase in limba engleza. In momentul in care am deschis cartea si am vazut diagramele si hexagramele folosite pentru obtinerea oracolelor, in functie de aruncarea monezilor sau a betisoarelor parfumate, am vazut legatura cu diagramele pe care le folosisem eu, spune Cage. Mi-a devenit imediat clar ca pot obtine din aceste operatii un mijloc componistic, si chiar atunci si acolo am schitat intreaga procedura pentru "Muzica schimbarilor", care si-a primit titlul dupa carte. Am alergat sa-i arat planul lui Morty Feldman, care avea inchiriat un studio in aceeasi cladire, si imi amintesc chiar si acum ca a spus: "Ai dat lovitura."

Cultura chineza dezvoltase cu multa vreme in urma un sistem de aruncare a monezilor sau a betisoarelor parfumate, cu ajutorul carora vorbeau spiritele. Metoda complicata pe care au dezvoltat-o ??era o masura de siguranta ce garanta ca persoana care efectua aruncarile nu putea lasa propria sa personalitate sa intervina. Exprimarea de sine era suprimata pentru a permite spiritelor sa vorbeasca.

Cage adopta acest sistem si il foloseste. Si el incearca sa elimine orice exprimare individuala in muzica lui. Dar exista o foarte mare diferenta. In cazul lui Cage, nu exista nimeni care sa vorbeasca. Exista doar un univers impersonal care vorbeste prin intamplarea oarba.

Cage a inceput sa-si compuna muzica aruncand monede. Se spune ca pentru unele piese, care nu dureaza mai mult de 20 de minute, a aruncat monedele de mii de ori. Muzica lui este pura intamplare, dar se pare ca nu destul de pura; el dorea si mai multa intamplare. Astfel ca a nascocit un dirijor mecanic. Este vorba de o masinarie cu came, ale carei miscari nu puteau fi prevazute, iar muzicienii urmau aceste miscari. Sau, ca procedeu alternativ, folosea uneori doi dirijori care nu se puteau vedea unul pe altul si care dirijau simultan; de fapt, facea orice pentru a obtine o intamplare cat mai pura. Dar in universul creat de Cage, prin muzica nu razbate nimic altceva decat zgomot si confuzie, sau tacere absoluta. Toate acestea coboara sub linia antropologiei. Deasupra liniei nu se gaseste nimic personal, doar acel philosophic other sau totalitatea impersonala.

Se spune ca, la un moment dat, dupa ce muzicienii au terminat de interpretat muzica absolut aleatorie a lui Cage, pe cand acesta raspundea aplauzelor cu reverente, a auzit un zgomot in spatele lui. I s-a parut ca un abur iese cu presiune de undeva, dar si-a dat seama, spre groaza lui, ca muzicienii din spatele lui suierau, de fapt, dezaprobator. Operele lui erau adesea huiduite. Dar cand audienta il huiduie, ea huiduie in realitate, daca este formata din oameni moderni, concluzia logica a propriei lor pozitii care le izbeste urechile prin muzica.

Cage este si el un om care nu poate trai cu propriile sale concluzii. El afirma ca adevarul despre univers este o situatie supusa totalmente hazardului. Tot ce trebuie sa faci este sa traiesti cu ea si sa o asculti; sa plangi daca trebuie, sa injuri daca trebuie, dar sa asculti si iar sa asculti.

Spre sfarsitul Profilului din The New Yorker, citim urmatoarele:

In anul ' ' ... sculptorul David Weinrib s-a mutat impreuna cu sotia sa intr-o veche ferma situata pe un teren din Stony Point, Districtul Rockland, la 40 de mile de New York, ferma pe care o cumparasera sotii Williams. Cage traia si lucra intr-o camera din mansarda, pe care o impartea cu o colonie de viespi, facand adesea lungi plimbari solitare prin padure. Privirea i-a fost atrasa imediat de ciupercile care cresteau din belsug in districtul Rockland, de diferite forme si marimi, in culori stralucitoare. A inceput sa colectioneze carti despre ciuperci si sa invete tot ceea ce putea despre ele, lucru pe care continua sa-1 faca si acum. La urma urmelor, culesul ciupercilor este in mod evident o distractie a hazardului si nedeterminarii.

Oricata micologie am cunoaste - iar Cage este acum unul din cei mai buni micologi amatori din tara, detinand una dintre cele mai mari biblioteci particulare in domeniu - exista intotdeauna posibilitatea unei identificari gresite. "Am ajuns sa-mi dau seama ca, daca m-as apropia de ciuperci in spiritul operatiunilor mele aleatorii, as muri foarte repede," a afirmat Cage nu cu mult timp in urma. "De aceea am decis ca nu ma voi apropia de ele in felul acesta!"

Iata, cu alte cuvinte, un om care incearca sa invete lumea ce este universul in mod intrinsec si care este adevarata filozofie a vietii, dar nu isi poate aplica invatatura nici macar la culesul ciupercilor. Daca ar fi intrat in padure si ar fi inceput sa culeaga ciuperci la intamplare, in cateva zile Cage nu ar mai fi existat!

Am afirmat mai devreme ca ideile oamenilor moderni distrug identitatea "omului" in sine. Dar nu numai atat, ideile lor patrund pana in ceea ce constituie existenta formei si structura universului exterior. Asa cum vedem in dilema lui Cage si a ciupercilor lui, ei nu pot trai aplicandu-si consecvent conceptiile despre univers si om.

Cu toate acestea, desi Cage a fost impins in aceasta deznadajduita dihotomie in cazul ciupercilor, in muzica a ramas consecvent pozitiei lui, desi muzica lui nu este nimic altceva decat zgomot sau tacere. El a rezistat presiunii de a imbraca Fiinta impersonala in cuvinte sau sunete conotative. Marea majoritate a oamenilor moderni nu au dat dovada de atata curaj.4

Misticismul in literatura - Henry Miller

In primele lui carti, Miller (1891-1980) nu numai ca a prezentat ceva murdar in sens trivial, ci a reusit si sa ucida tot ce este semnificativ, inclusiv sexul. In aceste carti el s-a plasat impotriva legalitatii in toate sensurile. Cu toate acestea, nici Miller nu a putut ramane fidel pozitiei sale. A distrus prin cartile lui viata interioara a multora, dar nici el nu fost dintr-o plamadeala mai tare. Asa ca si el se inscrie pe lista tot mai lunga a oamenilor moderni care au acceptat noul misticism. In ultima parte a vietii sale, Miller a adoptat o conceptie panteista despre lume.

Ultimele lui conceptii sunt exprimate foarte convingator si consecvent in Prefata pe care a scris-o pentru editia franceza a Istoriei Artei, de Elie Favre. El si-a intitulat prefata: "Sentimentul miracolului".5Acest titlu este important, deoarece prefigureaza contrastul in care va aseza "sentimentul miracolului" fata de intelect. Si chiar asta face. El spune, de exemplu: "Mai presus de toate, [Elie Favre] a fost un adorator devotat al spiritului creator din om. Abordarea lui, ca si cea a lui Walt Whitman al nostru, a fost de-a dreptul cosmica." Acest lucru suna deja panteist. Apoi continua: "Nu stiu ce impact ar putea avea opera lui indeosebi asupra tinerilor, care sunt aproape imuni in fata miracolului si misterului din cauza tuturor cunostintelor care au fost ingramadite in capetele lor." Fraza aceasta este incarcata de semnificatii, deoarece situeaza intelectul si cunoasterea impotriva sentimentului miracolului. Intelectul omului nu il poate conduce decat la nivelul inferior al rationalitatii si al logicii, unde nu exista sens in viata, ci doar mecanisme. Dar in contrat cu acesta, omul poseda un sentiment al miracolului care trece dincolo de rational, iar acest sentiment este in mare masura legat de folosirea cuvantului veneratie, atat de incetatenit astazi. Se produce mai intai o desprindere de intelect, iar apoi o respingere a acestuia.

O privire superficiala asupra introducerii lui Miller il poate face pe cititor sa creada ca acesta s-a increstinat subit. El foloseste cuvinte si expresii care par corecte. Ca in acest caz: "investindu-se cu puterile unui dumnezeu, omul sa despartit de Dumnezeu - si de univers. Astfel, prin mandria si aroganta intelectului a viciat ceea ce era mostenirea, darul si salvarea lui. Nu numai ca a intors spatele sursei , dar nici nu mai este constient ca exista o sursa de unde izvorasc toate binecuvantarile, asa cum spune Buna Carte. "

Suna cat se poate de credibil, si asta nu e tot: "Spiritul care a suflat prima data peste ape va crea din nou ... Nu exista un ultim cuvant, decat daca este Cuvantul insusi: La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. " Pe aceasta baza, ne vedem obligati sa ne intrebam: "Este cumva Henry Miller unul de-al nostru?" Dar raspunsul, care este unul negativ, poate fi dedus din lectura integrala a ceea ce a spus in aceasta Prefata.

El spune: "Cunoasterea acestui adevar ma obliga sa constat, asa cum am facut din nou si din nou, ca in spatele creatiei, fie ea umana sau divina, se gaseste un mister impenetrabil. Toate aceste nume creatoare de epoca pe care le insira [ de Favre] cu atata usurinta in opera sa, forte distrugatoare, daca stam sa ne gandim bine, deoarece sunt simultan forte ale binelui si raului, toate marturisesc despre energia inepuizabila care patrunde chiar si cea mai mica particula de materie si demonstreaza intr-un mod miraculos, zi de zi, ca ceea ce se numeste materie sau substanta nu este decat umbra unei realitati luminoase, mult prea puternice pentru ca simturile noastre slabe sa o perceapa. " Exista aici o stransa legatura cu ceea ce spune Salvador Dali cu privire la dematerializarea universului.

Ceva mai departe, el scrie: "Cu siguranta, doar omul embrionar pune in scena aceasta drama a anihilarii." (Contextul se refera la aruncarea bombei atomice.) "Adevaratul sine este indestructibil." Ai putea crede ca aici se refera la sufletul individual, dar nu este asa. El continua: "Arta, mai mult decat religia, ne ofera cheia vietii", iar la inceputul Prefetei: "Nu a spus el [Walt Whitman] undeva ca religiile se nasc din arta si nu vice-versa?" Putem lega aceasta afirmatie de ceea ce spune Heidegger despre poet: ascultati poetul. Miller ne spune sa privim arta si sa nu ne ingrijoram cu privire la continut; noul profet este arta ca arta. "Arta, mai mult decat religia, ofera cheia vietii, dar numai celor care o practica, celor care i se dedica si care, in cele din urma, ajung sa realizeze ca nu sunt decat niste umile instrumente al caror privilegiu este sa dezvaluie gloria si splendoarea vietii. " Rationalitatea ne aduce la continutul cartilor lui Miller, Tropicul Cancerului, Tropicul Capricornului si celelalte. Prin urmare, trebuie sa renuntam la intelect si la cunoastere si sa facem un salt in misticismul si veneratia fara continut.




TRILOGIA | Omul si viziunea lui | Prefata la | Universul nu era insarcinat cu viata si nici biosfera cu omul. Numarul | Hegel, poarta de intrare 1 | Hegel, poarta de intrare 2 | Hegel, poarta de intrare 3 | Hegel, poarta de intrare 4 | Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4 |

© um.co.ua -