Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Fiecare cuvant are doua parti. Exista definitia de dictionar si exista conotatia. Cuvintele pot fi sinonimice in definitie, dar cu conotatii complet diferite. De aceea, descoperim ca atunci cand este folosit un simbol cum este crucea, fie in scris, fie in pictura, in mintea oamenilor crescuti intr-o cultura crestina se starneste o anumita conotatie chiar daca au respins crestinismul. (Desigur, aceasta folosire a cuvintelor nu se aplica doar simbolurilor crestinismului, ci si celor ale altor religii.) Astfel, cand noua teologie foloseste astfel de cuvinte fara a le defini, se creeaza iluzia semnificatiei, utila pragmatic pentru starnirea unor motivatii adanci.

Aceasta transcende emotia. Se creeaza iluzia comunicarii si a continutului, astfel ca atunci cand un cuvant este folosit intr-un mod deliberat nedefinit, ascultatorul "crede" ca stie ce inseamna. Folosirea cuvantului panteism este in acest sens un bun exemplu. Desi se refera de fapt la ceva absolut impersonal, cuvantul teism din componenta sa declanseaza un raspuns de acceptare, aceasta deoarece teismul contine nuante personale. Sa presupunem ca l-am inlocui cu cuvantul pan-totalitate (Ceea ce de fapt inseamna el cu adevarat). Reactia noastra ar fi total diferita.

De asemenea, este important sa observam ca noua teologie a incercat sa se foloseasca de prestigiul care insoteste cuvantul simbol in lumea stiintifica, dar cu o conceptie complet schimbata despre simbol. In stiinta, folosirea simbolului are valoare, deoarece este bine definit cel putin pentru doua persoane, pentru cel care il foloseste si macar pentru inca cineva. Se spune ca atunci cand Einstein si-a prezentat pentru prima data teoria relativitatii, doar trei sau patru oameni din lume ar fi inteles-o la prima vedere. Dar nu ar fi scris-o niciodata in forma in care a scris-o, daca nici macar acesti trei sau patru nu ar fi putut sa o priceapa ca pe o comunicare bine definita a unui continut. Astfel ca simbolul stiintific a devenit o unealta importanta pentru scrierea cu multa acuratete a unor a formule tot mai lungi. Cu alte cuvinte, valoarea simbolului este in functie de precizia definitiei sale.

Dar noua teologie foloseste simbolul exact revers. Singurul lucru pe care il au in comun uzajul stiintific si cel teologic este cuvantul simbol. Pentru noua teologie utilitatea unui simbol este direct proportionala cu obscuritatea lui. Exista conotatie, ca in cuvantul dumnezeu, dar nu exista definitie. Secretul puterii neo-ortodoxiei sta in faptul ca aceste simboluri religioase ce conoteaza personalul lasa iluzia semnificatiei si, in consecinta, neo-ortodoxia pare sa fie mai optimista decat existentialismul secular. Nu exista exemplu mai clar in acest sens decat expresia lui Tillich: "Dumnezeu dincolo de Dumnezeu."

La primul contact, acest concept da senzatia spiritualitatii. "Nu cer raspunsuri, pur si simplu cred." Un atare enunt suna spiritual si inseala pe multi oameni buni. Adesea acestia sunt tineri si tinere care se multumesc doar sa repete frazeologia status quo-ului intelectual sau spiritual. Ei sunt pe buna dreptate nesatisfacuti de o ortodoxie anosta, imprecisa si introvertita, dedicata doar aplatizarii binecunoscutelor clisee. Noua teologie suna spiritual si vibrant, iar ei sunt prinsi in capcana. Insa pretul pe care il platesc pentru ceea ce pare a fi spiritual este mare, caci a opera la nivelul superior folosind termeni religiosi nedefiniti inseamna a nu cunoaste si a nu functiona la nivelul intregului om. Raspunsul nu consta in a le cere acestor oameni sa se intoarca la saracia status quo-ului, ci la o ortodoxie vie care este preocupata de intregul om, inclusiv de partea lui rationala si intelectuala, in relatia lui cu Dumnezeu.

Ori de cate ori oamenii spun ca sunt in cautarea unei realitati superioare, trebuie sa le aratam imediat realitatea adevaratului crestinism. Acesta este real deoarece este interesat de Dumnezeu care exista si care S-a comunicat pe Sine, nu doar de folosirea simbolului dumnezeu sau cristos, care suna spiritual dar nu este asa. Oamenii care doar folosesc simbolul ar trebui sa fie pesimisti, caci simplul cuvant dumnezeu sau ideea de dumnezeu nu reprezinta o baza suficienta pentru optimismul pe care il afiseaza.

Rational vorbind, noii teologi sunt intr-o pozitie similara cu a lui Pierre Schaeffer si musique concrete a sa. Dar este ca si cum ni s-ar cere ca, printr-un salt al credintei, sa ascultam musique concrete ca si cum ar fi acelasi lucru cu unitatea si diversitatea lui J.S. Bach. Acesta este genul de "credinta" pe care o cere noua teologie. Saltul optimist este o necesitate, deoarece omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, indiferent ce spune el despre sine, si astfel stand lucrurile, el nu poate sa traiasca in nesemnificatie. Saltul noii teologii se face in dauna unor termeni religiosi, deci personali, care conoteaza personalul, semnificatia si comunicarea. El nu este mai mult decat un salt in nedefinit, in irational si in misticism semantic.

Noua teologie nu este unica nici macar in aceasta privinta. Exista multe paralele seculare de folosire a unor cuvinte conotative, toate in efortul de a alina disperarea cauzata de pierderea scopului si semnificatiei rationale. Vom urmari acum cateva exemple din diferite discipline.

Originile misticismului semantic - Leonardo da Vinci

Cea mai buna modalitate de a intelege in ce fel a fost fortat omul modern, adesea impotriva inclinatiei sale naturale, la diferitele niveluri de disperare pe care a incercat sa o ostoiasca folosind cuvinte bogat conotative la nivelul superior, este sa ne uitam la unul dintre cei mai stralucitori oameni ai Renasterii, Leonardo da Vinci (1452-1519).

Leonardo a murit cand Reforma abia incepea. Francisc I, regele care 1-a adus in Franta, unde a si murit, este regele caruia Jean Calvin i-a dedicat invatatura sa. Ca umanist renascentist, raspunsul pe care 1-a dat Leonardo vietii a fost intr-un contrast absolut cu raspunsul dat de reformatori.

Reforma a dat nastere unei culturi specifice, indeosebi in nordul Europei, iar elementele umaniste ale Renasterii (al carei purtator de cuvant a fost Leonardo) au dus pana la urma la disperarea omului modern, care distruge acum aceasta cultura. Ascultati ce are de spus despre Leonardo Giovanni Gentile, cunoscut pana la moartea lui ca cel mai mare filozof modern al Italiei:

Unitatea interioara ilumineaza fantezia; iar intelectul vine sa rupa aceasta unitate in multiplicitatea nesfarsita a aparentelor rationale. Drept urmare, suferinta si tragedia interioara a acestui om universal, impartit intre lumile lui ireconciliabile, lasa in minte un dor infinit, alcatuit din regret si tristete. Este dorul dupa un Leonardo diferit de cum era el in realitate, un Leonardo care sa se fi putut aduna in fiecare faza si sa ramana complet inchis fie in fantezia lui, fie in inteligenta lui.2

Iata ce spune Gentile de fapt - ca Leonardo, primul matematician adevarat in sensul modern al cuvantului, a inteles bine problema cu care se lupta acum omul modern. El a inteles ca daca omul porneste doar de la sine si isi croieste drum logic si rational prin matematici, nu va ajunge niciodata la universal, ci doar la particularii si la mecanica. Problema poate fi formulata astfel: cum poate omul finit sa dea nastere unei unitati care sa acopere aceste particularii? Si daca nu poate, cum pot aceste particularii sa aiba unitate si sens pentru el?

Leonardo era un neoplatonician adept al lui Ficino si a incercat sa rezolve aceasta dilema pe panzele sale, pictand sufletul. Cuvantul suflet nu se refera aici la ceea ce intelege crestinismul prin suflet, ci la universal. Astfel, de exemplu, el a crezut ca poate schita, ca pictor, bebelusul universal, care sa acopere particulariile tuturor bebelusilor. Dar nu a reusit niciodata lucrul acesta, asa cum nu a reusit nici Picasso pictandu-si abstractizarile. Dar intre cei doi exista o diferenta mare. Leonardo nu a fost un om modern, si de aceea nu a putut accepta solutia irationala a omului modern. Asa ca Leonardo a murit in deznadejde, caci nu a renuntat niciodata la speranta de a gasi un domeniu unificat al cunoasterii, care sa includa atat universalul cat si particularul, atat matematica cat si sensul. Daca ar fi fost dispus sa accepte o dihotomie irationala, asemenea celor care au dus mai departe gandirea lui Kierkegaard, s-ar fi putut simti usurat. Dar pentru el acest raspuns ar fi fost imposibil; oamenii din zilele lui, chiar daca erau umanisti, nu ar fi acceptat niciodata o astfel de solutie irationala.

Prin urmare, exista o linie neintrerupta de la umanismul Renasterii la filozofia moderna, dar pe parcursul acesteia omul modern a acceptat "saltul" pe care filozofii trecutului nu l-ar fi acceptat niciodata si a patruns in trei domenii ale disperarii: (1) nihilismul pur; (2) acceptarea dihotomiei absolute; (3) un misticism semantic, bazat pe cuvinte conotative.

Acest misticism nou nu se asteapta sa gaseasca un domeniu unificat al cunoasterii. El a concluzionat categoric ca situatia contradictorie prin care sensul si adevarata rationalitate (nivelul superior si cel inferior) sunt irevocabil despartite, e intrinseca naturii universului. Pe de alta parte, vechiul romantism nu a renuntat niciodata la glorificarea unei unitati rationale intre nivelul superior si cel inferior. Aceasta este diferenta fundamentala dintre cele doua curente.

Natura si harul

Aceeasi diferenta exista intre noul misticism si vechea formulare a naturii si harului.

Dupa Toma d'Aquino (1227-1274), oamenii au cautat multa vreme relatia si unitatea posibila dintre natura si har. inainte de el, accentul ganditorilor bizantini cadea in intregime pe lucrurile ceresti, in timp ce dupa el, in urma insistentei lui d'Aquino asupra lui Aristotel, natura a devenit si ea importanta. Acest fapt si-a gasit expresia in picturile lui Cimabue (1240-1302) si Giotto (1267-1337) si in poezia lui Dante (1265-1321), Boccaccio (1313-1375) si Petrarca (1304-1374). La vremea cand Renasterea a ajuns la maturitate in Europa, natura coplesise deja in intregime harul. Putem reprezenta gandirea lor in felul urmator:

HARUL, nivelul superior: Dumnezeu Creatorul; Cerul si lucrurile ceresti,

nevazutul si influenta lui pe pamant; sufletul

omului; unitatea.


NATURA, nivelul inferior: Creatia; pamantul si lucrurile pamantesti;

vizibilul (natura + omul) si ceea ce face acesta pe

pamant; trupul omului; diversitatea.

La prima vedere, aceasta pare sa se asemene cu dihotomia moderna:

NONRATIONALUL SI NONLOGICUL


RATIONALUL SI LOGICUL

Dar diferenta dintre aceste doua concepte este la fel de fundamentala ca si diferenta dintre calitativ si cantitativ.

Lupta pentru natura si har a fost lupta de a le gasi un sens impreuna, filozofii aspirand intotdeauna la o unificare a celor doua pe baza ratiunii. (Trebuie sa adaugam in trecere ca aceasta problema a harului si a naturii poate fi rezolvata doar pe baza sistemului biblic si ca acesti oameni au esuat din cauza ca au cautat sa dea un raspuns rationalist sau umanist.) Dar omul modern a renuntat la speranta de a gasi un raspuns unificat la problema naturii si harului. De aceea el o descrie intr-un mod diferit, disperarea fiind registrul de fond al formularii lui.3Acum omul modern o formuleaza astfel:

CREDINTA FARA CONTINUT (FARA RATIONALITATE)


RATIONALITATE (FARA SENS)

Daca intelegem in profunzime aceasta diferenta, intelegem cat de adanca este disperarea omului modern. Noua teologie si noul misticism nu sunt nimic altceva decat o credinta contrara rationalitatii, lipsita de continut si incapabila de comunicare substantiala. O poti "marturisi", dar nu o poti discuta. Rationalitatea si credinta nu au punct de contact intre ele.

Sa modificam acum putin linia orizontala si sa o consideram linie antropologica. Dedesubtul acestei linii se afla sfera omului. Tot ce are noua teologie deasupra liniei este acel philosophic other, un infinit metafizic, care este necunoscut si de necunoscut. Dupa cum urmeaza:

DUMNEZEU EGAL CU ASA-ZISUL "PHILOSOPHIC OTHER", NEUNOSCUT SI DE NECUNOSCUT


CUVANTUL DUMNEZEU NEDEFINIT

Noua teologie este cu totul sub linia antropologiei. Ea nu stie nimic despre faptul ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, nici despre adevarata revelare de Sine a lui Dumnezeu in Scripturi.

Este important de observat aici ca, desi pentru noua teologie nimic din ce se afla deasupra liniei nu poate fi cunoscut, ea continua totusi sa foloseasca cuvantul dumnezeu.

Probabil cel mai bun mod de a descrie acest concept al teologiei moderne este sa afirmam ca avem de-a face cu credinta in credinta, mai degraba decat cu o credinta directionata spre un obiect care exista cu adevarat. in urma cu cativa ani am conferentiat la o serie de universitati pe tema: "Credinta vs. Credinta", referindu-ma tocmai la contrastul dintre credinta crestina si credinta moderna. Se foloseste acelasi cuvant, credinta, dar cu sensuri opuse. Omul modern nu poate vorbi despre obiectul credintei sale, ci doar despre credinta in sine. Astfel, el poate discuta despre existenta credintei sale si despre "dimensiunea" ei, existand impotriva oricarei ratiuni, dar nimic mai mult. Credinta omului modern se indreapta spre interioritate.

In crestinism, valoarea credintei este data de obiectul spre care se indreapta. Ea priveste in afara spre Dumnezeul care exista si spre Cristos care a murit pe cruce in istorie, o data pentru totdeauna, a incheiat lucrarea de ispasire si in a treia zi a inviat in spatiu si timp. Acest lucru face credinta crestina deschisa discutiei si verificarii.

Pe de alta parte, in noua teologie credinta este introvertita, deoarece nu are un obiect anume, si predicarea kerygmei este infailibila, de vreme ce nu este deschisa unei discutii rationale. Dupa parerea mea, aceasta implica o disperare si o intunecime chiar mai mare decat a sinucigasilor moderni.

Capitolul trei

Misticismul modern in actiune: arta si limbajul

Tensiunea fiintarii ca om

Omul modern este supus unei presiuni reale, deoarece nimeni nu poate trai linistit in zona disperarii. Crestinul stie ca acest lucru se datoreaza faptului ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu si, cu toate ca omul este cazut si despartit de Dumnezeu prin vina lui reala, el nu a devenit totusi o masina. Caderea omului nu duce la masinism, ci la starea de om cazut. Prin urmare, atunci cand simt aceasta disperare totala, oamenii sunt supusi unei presiuni titanice, aceea de a se impotrivi indelungatei istorii a gandirii rationale, acceptand o dihotomie, iar mai tarziu un misticism care da iluzia unitatii cu intregul.

Imi amintesc ca acum cativa ani ma aflam in Lyons 'Corner House, langa Marble Arch in Londra, si discutam cu un tanar fizician deosebit de inteligent. L-am intrebat ce mai lucreaza si mi-a vorbit despre o idee noua care, credea el, va rezolva problema lui Einstein privind electromagnetismul si gravitatia. Conversatia noastra i-a starnit entuziasmul, deoarece stiam destule pe aceasta tema pentru a-1 stimula, si s-a avantat departe in gandurile lui. Dar i-am atras atentia, spunand: "Posibilitatea ca universul material sa se reduca in cele din urma la niste particule ce se misca intr-un vartej, in directii opuse, nu ar constitui o problema pentru crestinul care-si cunoaste identitatea, dar cum ramane cu colegii tai naturalisti? Ce se intampla cu ei cand se intorc seara acasa, la sotiile si familiile lor? "

S-a oprit pentru un moment si apoi a spus: "O, dr. Schaeffer, pur si simplu trebuie sa traiasca intr-o dihotomie."

"Umanitatea" omului insasi refuza sa traiasca in logica pozitiei in care 1-a adus umanismul si rationalismul lui. Una este sa spun ca sunt doar o masina; dar cu totul altceva este a trai consecvent, ca si cum acest lucru ar fi adevarat.

Imi aduc aminte, de asemenea, de o noapte in care traversam Mediterana de la Lisabona la Genova. Era o noapte frumoasa. La bordul vasului am intalnit un tanar constructor de statii radio in Africa de Nord si in Europa, care lucra pentru o mare companie americana. Era ateu si cand a aflat ca sunt pastor a anticipat o seara distractiva, asa ca a intrat in discutie cu mine. Dar lucrurile nu au mers chiar asa usor pentru el. Conversatia noastra mi-a dovedit ca intelegea implicatiile pozitiei sale si ca incerca sa fie consecvent in privinta lor. Dupa aproximativ o ora am vazut ca dorea sa incheie discutia, asa ca am subliniat o ultima idee pe care speram ca nu o va uita niciodata - nu pentru ca il uram, ci pentru ca tineam la el ca fiinta umana asemenea mie. Era insotit de micuta si dragalasa lui sotie, care era evreica. Aceasta era foarte frumoasa si plina de viata, si era foarte usor de vazut, din atentia pe care i-o acorda, ca o iubeste cu adevarat.

Pe cand se pregateau sa intre in cabina lor, in peisajul romantic al apelor Mediteranei peste care stralucea o luna plina, i-am spus in cele din urma: "Cand o imbratisezi seara pe sotia ta, poti fi sigur ca ea este reala?"

Nu mi-a placut sa ii fac lucrul acesta, dar am facut-o stiind ca era un om care intelege cu adevarat implicatiile intrebarii si ca nu o va uita. S-a intors si s-a uitat la mine cu niste ochi ce semanau cu ai unei vulpi prinse in cursa, si mi-a strigat: "Nu, nu sunt intotdeauna sigur ca este reala" si a intrat in cabina lui. Sunt sigur ca i-am stricat ultima noapte pe Mediterana si mi-a parut rau s-o fac. Dar ma rog ca atat timp cat traieste sa nu uite ca atunci cand sistemul lui se opune crestinismul biblic, acesta nu poate rezista - nu intr-un punct abstract, ci chiar in miezul umanitatii lui, in realitatea iubirii.

Intr-un mod diferit si totusi asemanator, aceasta este adevarat si pentru un om ca Bernard Berenson (1865-1959). In timpul vietii sale, era cel mai mare expert in arta Renasterii. A absolvit la Harvard, dar si-a trait cea mai mare parte a vietii la Florenta. Era considerat o asemenea autoritate in domeniu, incat atunci cand data si evalua un tablou, expertiza lui era acceptata de regula ca hotaratoare. Era un om cu adevarat "modern" si accepta amoralitatea sexuala. De aceea, a luat-o pe Mary Costelloe (sora eseistului american Logan Pearsall Smith) de langa sotul ei, a trait cu ea timp de cativa ani pana cand acesta din urma a murit (casatoria celor doi fusese incheiata in Biserica Romano-Catolica, astfel ca varianta divortului era exclusa) si in final sa casatorit cu ea. Dar cand s-a casatorit cu ea, au incheiat o intelegere prin care amandoi erau liberi sa aiba aventuri extraconjugale si amandoi au profitat de aceasta intelegere de multe ori. Au trait in felul acesta timp de 45 de ani. Cand cineva il mustra pe Berenson, acesta raspundea simplu: "Uiti de baza animalica a naturii noastre." Astfel, a fost gata sa accepte in viata lui intima o situatie total animalica.

In contrast cu aceasta, insa, el exprima o opinie complet diferita cand era vorba de adevarata lui dragoste si de adevaratul sau punct de integrare - arta renascentista. "Bernard Berenson considera ca, in general, portretele moderne nu se bazeaza pe vedere, pe observatie, ci pe exasperare si pe ipoteza preconceputa ca murdarul, sordidul, violentul, bestialul, diformul, pe scurt ... viata josnica reprezinta singura realitate!"1In domeniul moralitatii sexuale, era gata sa ramana consecvent cu conceptia lui despre viata, pe care o considera animalica. Dar in domeniul care devenise pentru el tentativa lui de a gasi un punct integrator, acela al artei, era gata sa spuna sa ii displace arta moderna pentru ca este animalica! Nici un om ca Berenson nu poate trai cu sistemul lui. Orice om cu adevarat modern este fortat sa accepte un anumit salt, in teorie sau in practica, deoarece presiunea propriei sale umanitati i-o cere. Poate spune orice in legatura cu ceea ce este; dar indiferent ce ar spune despre sine, el ramane totusi om.

Aceste salturi, facute in disperare ca acte ale credintei oarbe, sunt complet diferite de credinta crestinismului istoric. Pe baza crestinismului biblic se pot duce discutii si efectua analize rationale, deoarece acesta este fixat in realitatea istoriei. Cand Pavel a fost intrebat daca Isus a inviat din morti, raspunsul sau a fost absolut nereligios, in acceptiunea pe care termenul a primit-o in secolul al XX-lea. El a spus: "Exista aproape 500 de martori vii; mergeti si intrebati-i pe ei!"2O astfel de convingere implica omul in totalitatea lui, inclusiv ratiunea lui; ea nu pretinde credinta intr-un vacuum. Dupa criteriile de intelegere a religiei impuse de secolul al XX-lea, Biblia este o carte nereligioasa.

Misticismul in arta - Paul Klee si Salvador Dali

Intr-una din scrierile lui, Paul Klee (1879-1940) vorbeste despre unele din tablourile lui ca si cum acestea ar fi un fel de tablite Ouija artistice. (O tablita Ouija este o plansa mica, folosita de spiritisti, pe care cei prezenti isi aseaza mainile punand intrebari. Se presupune ca spiritele misca tablita, raspunzand astfel intrebarilor.)

Paul Klee si altii ca el folosesc arta ca pe o tablita Ouija; nu din pricina ca ar crede in existenta unor spirite care sa vorbeasca, ci pentru ca spera ca universul va razbate pana la noi, producand un fel de scriere automatica, de aceasta data in pictura. Scrierea este automatica fiindca nu exista, din cate se poate cunoaste, cineva care sa scrie, dar ne putem astepta ca universul sa ne vorbeasca.

Klee nu s-a multumit doar sa picteze si sa deseneze, ci a si teoretizat pe marginea lucrarilor lui, pentru a explica ce face. Iata ce spune el in eseul "Confesiune creatoare"3: "Oamenii obisnuiau sa reproduca lucrurile vazute pe pamant - lucruri pe care le-au vazut ori ar fi vrut sa le vada cu placere. Astazi realitatea obiectelor vazute este revelata si exista convingerea ca, in relatie cu universul, vizibilul este doar un caz izolat si ca exista si alte adevaruri latente, acestea fiind majoritare. " El merge mai departe si foloseste expresia: "polifonie plastica", prin care intelege "elementele si regruparea lor". Pentru Klee, termenul elemente este unul tehnic. El a definit acest termen in eseul sau drept "punctele, energia liniei, suprafata si spatiul." In continuare, el spune: "Dar ele [elementele] nu reprezinta arta in cea mai inalta forma. In cea mai inalta forma, dincolo de ambiguitate, exista un ultim mister, si acolo lumina intelectului piere in mod lamentabil." Deci si el accepta sa se plaseze in dihotomie. El spera ca oarecum, arta va descoperi un sens, nu pentru ca ar exista un spirit care sa calauzeasca mana artistului, ci pentru ca universul va vorbi prin ea, chiar daca acesta este impersonal in structura sa fundamentala.




TRILOGIA | Omul si viziunea lui | Prefata la | Universul nu era insarcinat cu viata si nici biosfera cu omul. Numarul | Hegel, poarta de intrare 1 | Hegel, poarta de intrare 2 | Hegel, poarta de intrare 3 | Hegel, poarta de intrare 4 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 3 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4 |

© um.co.ua -