Hegel, poarta de intrare 4

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

In discursurile sale despre socialismul african, Senghor a dovedit ca intelege foarte bine problemele moderne. El arata ca metodologia care afecteaza gandirea de azi este aceeasi de ambele parti ale Cortinei de Fier. In cartea sa, el dezvolta in detaliu trecerea de la conceptul clasic al logicii (A nu este non-A) la acceptarea generala a sintezei hegeliene ca metodologie.

El arata just ca forma de comunism promovata de Marx si Engels manifesta interes fata de om, ceea ce a contribuit mult la avantul acestei ideologii. Desigur, trebuie sa observam totusi ca mai tarziu, dezvoltandu-se natural din presupozitiile sale, statul comunist a devalorizat omul. (Forma de comunism a lui Marx si Engels poate fi considerata pe buna dreptate o erezie crestina. Dintre toate religiile lumii, doar crestinismul a produs un interes real fata de om. Budismul, hinduismul sau islamul nu ar fi putut niciodata da nastere comunismului idealist, deoarece nu manifesta suficient interes pentru om). Singurul aspect al comunismului care a aprins cu adevarat fantezia comunistilor idealisti a fost aceasta preocupare fata de om. Dar, asa cum am spus mai sus, sursa interesului real fata de oameni ca indivizi vine din crestinismul biblic. Ne pierdem cumva impactul? Este posibil ca acest lucru sa se datoreze in mare masura neputintei noastre de a ne comunica credinta ca omul, in prezenta Dumnezeului care exista, este cu adevarat minunat. Dar sa ne intoarcem la Senghor.

El afirma ca nu trebuie sa consideram marxismul in primul rand o teorie economica. Nici nu trebuie sa credem ca ateismul lui are o importanta cruciala. Cu siguranta ca este ateist, dar nu acesta este aspectul crucial al sistemului. Daca vrem sa intelegem ce este marxismul cu adevarat, spune Senghor, trebuie sa ne aducem aminte ca se bazeaza pe metodologia dialectica.

Senghor declara in continuare ca el si Senegalul nu pot accepta in totalitate teoria economica marxista. Si nu vor accepta nici ateismul ei. Dar se vor agata de metodologia sa dialectica. Facand lucrul acesta, il vor urma pe Teilhard de Chardin.3Cu alte cuvinte, Senghor intelege ca nu exista nici o diferenta fundamentala intre abordarea dialectica a lui Marx si aceea a lui Teilhard de Chardin.4 El este de parere ca in privinta metodologiei, amandoi sunt de aceeasi parte a careului. Faptul ca preotul iezuit foloseste cuvantul dumnezeu, iar Marx nu il foloseste, nu are nici o importanta, caci cuvantul in sine nu are nici o semnificatie pana cand nu este umplut cu un continut. Ceea ce este intr-adevar important e ca amandoi folosesc metodologia dialectica.

Daca vrem sa intelegem secolul in care traim, trebuie sa fim constienti ca adevaratul dusman nu este forma exterioara pe care o ia dialectica. Aceasta poate fi exprimata in forme teiste sau ateiste. Adevaratul dusman nu este forma pe care o ia metodologia, ci insasi metodologia dialectica.

Romantismul este mort: Sansele crestinismului daca antiteza este mentinuta

Intr-un anume sens, crestinul trebuie sa se bucure ca exista atat de multi oameni care traiesc sub linia disperarii si care isi constientizeaza pozitia. Crestinul trebuie sa fie multumit ca, atunci cand vorbeste cu acesti oameni, nu trebuie sa respinga pagina dupa pagina de raspunsuri optimiste, impotriva tuturor dovezilor, si aceasta fara nici un temei. Caci crestinismul nu este romantic, ci realist.

Crestinismul este realist deoarece afirma ca daca nu exista adevar, nu exista nici speranta; si nu poate exista adevar, daca nu exista o baza adecvata pentru el. Crestinismul este pregatit sa infrunte consecintele de a fi dovedit fals si sa spuna impreuna cu Pavel: "Daca gasiti trupul lui Cristos, discutia s-a incheiat; sa mancam si sa bem, caci maine vom muri"5Nu lasa deloc spatiu pentru un raspuns romantic. De exemplu, in moralitate, crestinismul nu se uita la lumea aceasta obosita si impovarata spunand ca este, intr-adevar, putin patata, putin ciobita, dar usor de reparat. Crestinismul este realist si spune ca lumea este atinsa de rau si ca omul este cu adevarat vinovat in toate privintele. Crestinismul refuza sa spuna ca poti avea speranta pentru viitor daca iti bazezi speranta pe dovada schimbarii in bine a omenirii. Crestinul accepta realitatea oamenilor cu adevarat disperati si care privesc lumea in modul cel mai realist, atat in ??domeniul Fiintei cat si in cel al moralei.

Crestinismul este diametral opus oricarei forme de umanism optimist. Dar difera si de nihilism, deoarece nihilismul, desi este realist, nu poate da nici un diagnostic corect si nici un tratament adecvat pentru propriile sale suferinte. Crestinismul detine un diagnostic si o baza solida pentru un raspuns. Diferenta dintre realismul crestin si nihilism nu sta in faptul ca perspectiva crestina asupra lumii este romantica. Ar trebui sa ne bucuram ca romantismul de altadata a fost distrus. in multe privinte, acest lucru face ca sarcina noastra de a prezenta crestinismul omului modern sa fie mai usoara decat a fost pentru stramosii nostri.

Dar cand spunem ca ne bucuram ca raspunsurile romantice nu mai sunt suficiente si ca oameni ca Dylan Thomas au sfarsit prin a plange nu inseamna ca nu trebuie sa fim plini de compasiune fata de semenii nostri. A trai sub linia disperarii nu inseamna a trai in paradis, fie el al nebunului sau al altuia. Intr-un sens cat se poate de real acest mod de viata este o anticipare a iadului si a realitatii ce va caracteriza viata de apoi. Multi oameni foarte sensibili au fost lasati absolut goi in urma acestei distrugeri. Oare nu ar trebui sa plangem si sa fim mahniti inaintea lui Dumnezeu pentru astfel de oameni?

In aceasta situatie, care striga cu atata disperare dupa un remediu pe care doar crestinismul il poate oferi, se pare ca noi ne dovedim deficitari. Nu putem pune aceasta pe seama lipsei de ocazii; oamenii adera deja partial la Evanghelie, deoarece si ei cred ca omul a murit, a murit in sensul ca nu are nici o semnificatie. Insa doar crestinismul arata cauza acestei lipse de semnificatie, si anume ca revolta lor i-a separat de Dumnezeul care exista, aceasta fiind adevarata explicatie a starii in care au ajuns. Dar noi nu ne putem folosi de ocaziile ce ni se prezinta daca renuntam, fie in gandire, fie in practica, la metodologia antitezei (si anume ca A este A si A nueste non-A). Daca un lucru este adevarat, opusul lui nu este adevarat; daca un lucru este corect, opusul lui este gresit.

Daca tinerii nostri si cei din afara Bisericii ne vad cochetand cu metodologia sintezei in invatatura si evanghelizare, in politica si in institutiile noastre, nu ne putem astepta sa castigam ceva de pe urma acestui moment unic pe care il reprezinta moartea romantismului. Daca renuntam la constiinta antitezei, nu ne va mai ramane nimic de spus.

Mai mult, nu numai ca nu vom mai avea nimic de spus, dar vom deveni noi insine nimic. Crestinismul insusi va inceta sa mai existe, desi poate sa-si mai pastreze forma sa institutionala exterioara. Crestinismul reclama antiteza nu doar ca pe un concept abstract al adevarului, ci in faptul existentei lui Dumnezeu si in justificarea personala. Conceptul biblic al justificarii este o antiteza personala, totala. Inainte de justificare am fost morti in imparatia intunericului. Biblia spune ca in momentul in care II acceptam pe Cristos, trecem de la moarte la viata. Aceasta este antiteza totala la nivelul individului. O data ce incepem sa alunecam in cealalta metodologie - adica nu ne mai agatam de un absolut care poate fi cunoscut de omul intreg, inclusiv de ceea ce este rational si logic in el - crestinismul istoric este distrus, chiar daca pare sa mai continue o vreme . Cand acest lucru se va intampla, chiar daca nu il vom constientiza, el va purta deja semnele mortii si in curand va deveni mai mult piesa de muzeu.

Cand renuntam la mentalitatea antitezei, trecem de cealalta parte, chiar daca mai incercam sa aparam ortodoxia sau miscarea evanghelica. Daca crestinii vor sa foloseasca ocazia oferita de moartea romantismului, trebuie sa readucem in mod constient mentalitatea si practica antitezei intre crestini, in doctrina si in viata. Trebuie sa o facem prin invatatura pe care o dam si prin exemplu, prin atitudinea noastra fata de compromis, atat la nivel eclesial, cat si la nivelul evanghelizarii. Daca nu reusim sa dovedim ca luam adevarul in serios in aceste aspecte care cer un pret din parte noastra, vom impinge generatia urmatoare in curentul relativitatii si al dialecticii care ne inconjoara.

In cele din urma, si cu reverenta cuvenita, permiteti-mi sa subliniez ca nu ajunge sa avem o compasiune reala fata de cei pierduti din jur, ci trebuie sa aratam, de asemenea, multa consideratie fata de Dumnezeul nostru. Noi suntem poporul Lui, si daca ne lasam prinsi in cealalta metodologie, de fapt Il hulim, Il discreditam si Il dezonoram - caci cea mai mareata antiteza dintre toate este ca Dumnezeu exista, in opozitie cu Dumnezeu nu exista. El este Dumnezeul care exista.

Sectiunea a doua

Relatia dintre noua teologie si climatul intelectual

Capitolul unu

Pasul al cincilea: teologia

Indepartarea de crestinismul biblic

Teologia existentiala moderna isi are originea in Kierkegaard, la fel ca si existentialismul secular. Ele sunt inrudite chiar in esenta sistemului lor, care este "saltul credintei". Teologia vine ca ultimul pas, dar ea nu este deloc izolata de restul consensului cultural pe care l-am trecut in revista.

Exista diversitate in cadrul unitatii noii teologii. De exemplu, exista o diferenta intre neo-ortodoxie si noul liberalism care urmeaza dupa Heidegger al celei de-a doua etape a gandirii sale. Standardele academice riguroase ne cer sa fim atenti la astfel de diferente. Dar daca pierdem din vedere unitatea ce leaga impreuna toate expresiile teologiei moderne, pierdem esenta.

In timpul Reformei, reformatorii s-au confruntat cu un sistem total. Ei nu au afirmat ca nu exista crestini in interiorul Bisericii Romano-Catolice, nici nu au sustinut omogenitatea invataturii si accentelor puse de diferitele ordine romano-catolice. Dar ei au inteles ca exista un sistem de baza, care leaga impreuna toate partile Bisericii, si despre acest sistem ca sistem au spus ei ca este gresit si in opozitie cu invatatura Bibliei.

Crestinii evanghelici de astazi se confrunta iarasi cu un consens coplesitor, cu o metodologie acceptata de teologii din toate partile. Astfel, desi putem ajunge la o oarecare intelegere a lucrurilor (de exemplu, Bultmann are o exegeza buna in unele detalii) - totusiacesta nu este locul pentru o judecata ambivalenta, nici pentru simplul dezacord in privinta detaliilor - trebuie sa constientizam ca sistemul lor ca sistem este gresit.

Dupa cum Senghor a aratat ca principalul factor al marxismului nu este nici teoria sa economica, nici ateismul sau, ci metodologia sa dialectica, tot asa factorul unificator al noii teologii este metodologia sa gresita. Deoarece conceptia sa despre adevar este gresita, ceea ce pare a fi corect inseamna adesea cu totul altceva decat conceptualizarea pe care o ofera crestinismul istoric prin aceeasi expresie. Este o naivitate sa se discute chestiunile teologice ca si chestiuni teologice inainte de a se fi analizat ce inseamna adevar pentru cel care face afirmatiile teologice.

Teologia a trecut prin procesul la care a fost supusa si filozofia, desi cu cateva decenii mai tarziu. Inainte de Hegel, omul rationalist inca mai incerca sa-si traseze propriile cercuri, care sa cuprinda intreaga viata. Apoi a survenit linia disperarii. Teologia naturala a urmat indeaproape. Vechii teologi liberali din Germania au inceput prin a accepta presupozitia uniformitatii cauzelor naturale ca un sistem inchis. Asa ca au respins tot ce era miraculos sau supranatural, inclusiv supranaturalul din viata lui Isus Cristos. Chiar si dupa aceea, ei mai sperau inca sa gaseasca un Isus istoric intr-un mod rational, obiectiv, academic, despartind aspectele supranaturale ale vietii lui Isus de "istoria adevarata".

Dar au esuat asemenea filozofilor rationalisti. Si ei au fost prinsi in camera rotunda fara iesire. Cautarea lui Isus cel istoric pe care au initiat-o era sortita esecului. Supranaturalul era atat de intretesut cu restul, incat, daca smulgeau tot supranaturalul, nu mai ramanea nimic din Isus! Daca indepartau tot supranaturalul, nu mai ramanea nici Isus cel istoric; daca Il pastrau pe Isus cel istoric, ramanea si supranaturalul.

Dupa esecul acesta, mai puteau face doua lucruri pentru a ramane in cadrul rationalist si logic. Puteau sa paraseasca rationalismul si sa se intoarca la teologia biblica a Reformei (pe care o respinsesera, pe baza presupozitiilor naturaliste); sau puteau sa devina nihilisti in ceea ce priveste gandirea si viata. Dar in loc sa aleaga una din aceste alternative rationale, au ales o a treia cale, cum facusera si filozofii deja - o cale ce ar fi parut de neinchipuit oamenilor educati care i-au precedat si care implica divizarea conceptului de adevar.

De ce a mers teologia pe urmele filozofiei in acest demers de o importanta extraordinara? Din doua motive: in primul rand, vechiul lor rationalism optimist nu reusise sa produca un Isus credibil din punct de vedere istoric, o data ce miraculosul fusese respins; in al doilea rand, deoarece consensul gandirii pe care o urmau cu grija era normativ pentru ei, si atunci cand filozofia s-a indreptat in aceasta directie, teologia a urmat-o pana la urma.

Astfel ca, nu atat teologia neo-ortodoxa a fost cea care a distrus vechea forma de liberalism, desi este foarte probabil ca invatatura lui Karl Barth sa fi fost cutremurul final care a daramat subredul edificiu; el fusese distrus mai degraba din interior. Sa o spunem altfel -daca Barth ar fi vorbit cu cincizeci de ani mai devreme, este indoielnic ca l-ar fi ascultat cineva.

Neo-ortodoxia nu a adus nici un raspuns nou. Ceea ce filozofia existentialista spusese deja in limbaj secular era acum exprimat in limbaj teologic. Putem reprezenta lucrurile astfel:

NONRATIONALUL O criza a experientei de prim rang

SI NONLOGICUL Credinta ca salt optimist fara verificare

sau continut comunicabil.


RATIONALUL Scriptura este plina de greseli -

SI LOGICUL pesimism.

Neo-ortodoxia a sarit la ceea ce eu numesc "nivelul superior" pentru a incerca sa gaseasca ceva care sa dea speranta si semnificatie vietii, desi presupozitiile sale ar fi adus-o in mod logic la "nivelul inferior".

Astfel, si teologia a coborat sub linia disperarii:

FILOZOFIA

KIERKEGAARD ??ARTA


MUZICA

KIERKEGAARD

CULTURA

GENERALA


EXISTENTIALISMUL EXISTENTIALISMUL TEOLOGIA

SECULAR RELIGIOS

BARTH

EXISTENTIALISMUL

RELIGIOS

Noua teologie a renuntat la speranta de a gasi un domeniu unificat al cunoasterii. De aceea, in contrast cu teologia biblica si cea reformata, ea este antiteologie.

Privind lucrurile in felul acesta, este o naivitate sa studiem noua teologie ca si cum ar constitui un obiect de studiu autonom. Cu cativa ani in urma, am vorbit intr-unui din seminariile cu cea mai solida doctrina biblica din lume. Am inceput prin a spune ca, daca teologii nostri americani ar fi inteles ce sa intamplat la Armory Show, New York, in 1913 atunci cand arta moderna a fost expusa pentru prima data in Statele Unite, probabil ca marile denominatiuni din America nu ar fi fost cucerite de liberali in anii '30. La vremea aceea, orientarile care aveau sa se manifeste mult mai tarziu in teologie erau deja prefigurate in arta. Acesta este motivul pentru care, ceva mai devreme in aceasta carte, am prezentat anul 1913 ca pe o data foarte importanta. Daca crestinii ar fi inteles mesajul artei de la Armory Show, aceasta ar fi fost o ocazie extraordinara ca ei sa treaca in fata, in loc sa ramana in urma. Si teologia conservatoare nu a recuperat nici pana azi terenul pierdut. Este inca mult prea provinciala, prea izolata de gandirea culturala generala.

Karl Barth a fost, in teologie, calea de acces pe linia disperarii. El a continuat sa sustina pana in ziua mortii sale teoriile criticii superioare (negative) pe care le-au sustinut si liberalii, incercand in acelasi timp sa evite, printr-un salt, cele doua alternative rationale -intoarcerea la perspectiva istorica asupra Scripturii sau acceptarea pesimismului. Dupa prima editie a Comentariului asupra Epistolei catre Romani, el nu si-a mai recunoscut indatorarea fata de Kierkegaard. Totusi, intrucat credea inca in teoriile criticii superioare, "saltul" a continuat sa fie baza raspunsurilor sale optimiste. In anii care au urmat, cand urmasii sai i-au dus mai departe conceptiile, el s-a dezis de extensiunile la care au ajuns ei in urma unei abordari consecvente. Dar asa cum Kierkegaard, cu saltul sau, a deschis usa pentru existentialism in general, Karl Barth a deschis usa pentru saltul existentialist in teologie. Ca si in alte discipline, problema principala o constituie si aici schimbarea in domeniul epistemologiei.

Barth a fost urmat apoi de multi altii, oameni ca Reinhold Niebhur si Paul Tillich. intre ei pot exista diferente de detaliu, dar lupta lor este aceeasi - este lupta omului modern care a renuntat la un domeniu unificat al cunoasterii. In ceea ce ii priveste pe teologi, ei au despartit adevarul religios de contactul cu stiinta, pe de o parte, si, pe de alta parte, de contactul cu istoria. Noul lor sistem nu este deschis verificarii; el trebuie pur si simplu crezut.

Astfel, desi pozitia noii teologii se bazeaza pe o conceptie "liberala" despre Scriptura, adevarata ei problema nu este acum doar perspectiva asupra Scripturii, ci si perspectiva divizata asupra adevarului.

Capitolul doi




TRILOGIA | Omul si viziunea lui | Prefata la | Universul nu era insarcinat cu viata si nici biosfera cu omul. Numarul | Hegel, poarta de intrare 1 | Hegel, poarta de intrare 2 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 2 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 3 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4 |

© um.co.ua -