Hegel, poarta de intrare 3

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Un happening ne plaseaza, cum s-ar zice, in interiorul imaginii. Privim oamenii actionand si, ca observatori, suntem obligati sa participam si noi. Exista aici intotdeauna un element de nonsens si actiunea este murdara. Observatorul este implicat intotdeauna si apoi e distrus in mod deliberat.

Ce spun promotorii acestui curent? Totul este intamplare, intamplarea, neantul nu sunt inchise intr-o imagine inramata, ci ele reprezinta intreaga structura a vietii. Esti in neant, in intamplare. Tu esti cel distrus.

Un bun exemplu de environment il reprezinta salile in care s-a desfasurat spectacolul de arta "Art Zero, Art Nul", in cadrul Muzeului Stedelijk din Amsterdam, in vara anului 1965. Acesta a fost cel mai important spectacol tinut pe continent la vremea aceea. Intrai in salile galeriei si priveai obiectele. Dar exista ceva mai mult decat simpla contemplare a obiectelor individuale; atmosfera generala ce se degaja era aproape subliminala. Aproape fara voia ta erai patruns de atmosfera acelei incaperi. Am urmarit cuplurile de tineri ce se perindau prin salile de la Amsterdam. Stiam ca majoritatea dintre ei nu inteleg ce vad. Dar eram sigur ca la iesirea din muzeu vor fi contaminati de starea de spirit degajata, iar argumentele in favoarea moralitatii vor fi serios slabite. Ei erau atinsi la un nivel mai profund decat mintea lor, si cu toate ca probabil fata nu va fi reusit sa analizeze cele vazute in muzeu, cu siguranta ca dupa ce va fi iesit de acolo va fi fost mai dispusa sa spuna "da".

In acest context, este important sa remarcam ca liderii miscarii anarhiste Provost din Amsterdam, miscare foarte mediatizata pe plan international in anii 1966-1967 si care se bucura de o mare influenta in Olanda si in anii 1980, au declarat ca miscarea lor era consecinta logica a programului expozitional de la Muzeul Stedelijk din Amsterdam de-a lungul celor 15 ani anteriori. De asemenea, este interesant sa mai observam ca membrii miscarii Provot isi intitulau demonstratiile publice "Happenings".

Aceste tablouri, aceste poezii si aceste demonstratii despre care tocmai am discutat sunt expresia unor oameni care lupta cu un sentiment terifiant al pierderii. Indraznim sa radem de astfel de lucruri? Indraznim sa ne consideram superiori cand vedem in arta starile lor torturate? Crestinii ar trebui sa inceteze sa mai rada si sa-i ia pe acesti oameni in serios. Atunci vom avea din nou dreptul de a ne adresa generatiei noastre. Acesti oameni mor, desi traiesc; dar unde este compasiunea noastra fata de ei? Nu exista nimic mai respingator decat un crestinism ortodox lipsit de intelegere sau de compasiune.

Capitolul patru

Al treilea si al patrulea pas: muzica si cultura generala

Ca si in filozofie si in arta, exista si in muzica o poarta de patrundere pe linia disperarii, si ea se numeste Debussy (1862-1918). In muzica, inaintarea pe aceasta linie nu este la fel de usor de urmarit ca in arta vizuala; si totusi, exista anumite paralele. Dificultatea provine din aceea ca muzica este inevitabil mult mai subiectiva. Totusi, orientarea generala de la Debussy si pana in prezent este destul de usor de vazut.

Un studiu exhaustiv, la care nu ne putem angaja aici, ar implica o analiza a muzicii clasice, dar si a jazz-ului. O astfel de analiza ar presupune sa discutam schimbarea formei si a continutului in anii '20 si '30, cand jazz-ul a fost introdus in cultura omului alb, si felul in care jazz-ul anilor '40 a insemnat patrunderea sub linia disperarii a unei parti a jazz-ului modern.1

Dar atentia noastra se va indrepta aici mai mult spre traditia clasica. Cateva exemple sunt suficiente pentru a ilustra intregul. Am putea discuta cu multe detalii pe aceasta tema, dar directia generala a miscarii este limpede. Intr-un capitol ulterior ma voi ocupa de muzica lui John Cage. Aici vreau sa aruncam o privire scurta asupra a ceea ce se numeste musique concrete.

Musique concrete

Acest gen de muzica a fost cultivat de Pierre Schaeffer (1910-) la Paris. Musique concrete nu este muzica electronica - adica muzica creata electronic si constand astfel din sunete pe care nu le auzim in mod normal. Musique concrete consta din sunete reale, dar foarte distorsionate. Initial astfel de sunete erau produse prin trecerea peste canelurile unui disc fonografic. Mai tarziu Pierre Schaeffer a inventat o masina cu care controla aceste distorsionari. Cu ajutorul masinii lui, el putea izola sursa unui sunet, putea sa-1 descompuna, sa-1 inverseze, sa-1 incetineasca sau sa-1 accelereze - de fapt, putea face cam orice pentru a-1 altera. A asculta produsul unei astfel de tehnici inseamna a incepe sa nu mai ai incredere in propriile tale urechi, la fel cum in Op Art incepi sa nu mai ai incredere in ochii tai. Efectul este coplesitor. Mesajul care este transmis prin distorsiune este acelasi ca in cazul picturii moderne. Totul este relativ, nimic nu este sigur, nimic nu este stabil, totul este in curgere. Musique concrete reprezinta doar o cale in plus de a comunica mesajul mereu acelasi al omului modern.

UNESCO a lansat un disc intitulat Premiere Panorama de Musique concrete.2Acesta arata foarte clar ce au acesti oameni de oferit, incluzand o selectie facuta de unul din prietenii lui Schaeffer, Pierre Henry. Artistul a folosit voci omenesti care vorbesc limba greaca. Desigur, greaca este limba potrivita pentru un astfel de context, deoarece este limba reprezentativa pentru cultura noastra apuseana. Initial, vocea emite sunete aleatorii, transmitand mesajul ca omul care verbalizeaza a aparut la intamplare intr-un univers intamplator si are in fata un viitor arbitrar. Henry exprima toate acestea in sunet, fara nici o remuscare. Dar dintr-o data se intampla ceva; vocea incepe sa degenereze si sa se descompuna. Este ca si cum ai urmari o femeie frumoasa murind si descompunandu-se complet in fata ochilor tai. Dar in acest caz nu doar trupul fizic putrezeste, ci intreaga persoana. Vocea incepe sa tremure si sa se zbata, sa se degradeze. Totul incepe cu niste sunete aleatorii, trece la limba greaca si se incheie in haos. Nu poate exista un alt punct terminus cand antiteza moare, cand se naste relativismul si cand este negata posibilitatea gasirii unui universal care sa dea sens particulariilor. Acesta este consensul mediului nostru cultural si acesta este duhul lumii pe care trebuie sa-1 respingem si in cadrul caruia trebuie sa vorbim.

Henry Miller

Odata cu acest romancier american (1891-1980), incepem analiza celei de-a patra trepte descendente pe linia disperarii, pe care am numit-o cultura generala. Aceasta treapta include mai multe subdiviziuni, dar pentru usurarea discutiei am reunit toate temele sub aceeasi titulatura.

Tinerii au afirmat adesea ca scrierile lui Henry Miller nu sunt simpla pornografie, ci reprezinta o declaratie filozofica. Parintii acestor tineri ma intreaba daca sunt de acord cu aceasta. Eu le raspund: "Da, copilul dumneavoastra are dreptate. Ele sunt cu siguranta carti murdare, si de aceea va vor murdari. Dar ele nu au fost scrise cu intentia de a fi doar pornografie. Miller a scris impotriva legalitatii. El sfasie totul in bucati pana nu mai ramane nimic. Pana si sexul este distrus. Acest lucru este cu atat mai devastator, cu cat oamenii care abandoneaza cautarea in alte domenii spera sa gaseasca sens in sexualitate. "

Nu numai la Miller, ci si la alti scriitori moderni putem aprecia rezultatul demersului lor literar daca urmarim cum trateaza ei fata in cartile lor. Partenera de joc devine ea insasi o jucarie, si astfel ne intoarcem direct la Marchizul de Sade. (Voi discuta putin mai tarziu despre felul cum s-a schimbat ulterior Henry Miller).

Homosexualitatea filozofica

Unele forme contemporane ale homosexualitatii au o natura asemanatoare, prin aceea ca nu sunt doar homosexualitate, ci si o expresie filozofica. Trebuie sa aratam intelegere pentru homofilul ce se confrunta cu probleme reale. Dar mare parte din homosexualitatea moderna este o expresie a negarii curente a antitezei. In acest caz, ea duce la stergerea distinctiei dintre barbat si femeie. Astfel, barbatul si femeia ca parteneri complementari sunt distrusi. Forma aceasta de homosexualitate se incadreaza sub linia disperarii. Mare parte a gandirii moderne lupta impotriva oricarei antiteze si impotriva intregii ordini a creatiei lui Dumnezeu - inclusiv impotriva distinctiilor dintre barbat si femeie. Presiunea pentru unisex isi are in mare parte radacinile aici. Dar aceasta nu este o miscare izolata; ea face parte din duhul lumii ce caracterizeaza generatia in mijlocul careia traim. De aceea, este imperativ necesar ca crestinii sa realizeze care sunt concluziile la care se ajunge prin demisia tuturor absoluturilor.

John Osborne

In teatru, un alt domeniu al culturii generale, se cere analizata figura lui John Osborne (1929-1980), unul dintre Tinerii Furiosi. In multe privinte el este un autor dramatic extraordinar, dar este foarte bine descris prin sintagma "un idealist care nu a reusit sa gaseasca un ideal". Iata o descriere foarte inspirata. Osborne a fost un om temperamental, curajos si sensibil; un om gata sa alerge in carul sau, cu lancea pregatita, pentru a infrunta marile provocari ale vietii. El este idealist de bunavoie, dar fara un ideal: un om caruia ii pasa, dar care nu a gasit nimic care sa merite interesul lui. Intreaga lui abordare este magistral rezumata in piesa intitulata Martin Luther. Sub aspect istoric, piesa are slabiciunile ei, dar in general reda cu o acuratete remarcabila prima parte a vietii lui Luther. Insa momentul adevarului se impune cu mult dramatism la sfarsit. Luther il are in brate pe unul din copiii lui. Staretul vechii manastiri unde a slujit Luther vine sa-1 viziteze. Cei doi au o confruntare. Batranul il intreaba: "Martin, esti sigur ca ai dreptate?" Si, impotriva istoriei, Osborne il face sa raspunda: "Sa speram ca da". Luminile se aprind, cortina cade si piesa ia sfarsit. Cronicarul dramatic de la The (London) Times a inteles mesajul. El a scris: "Nu-i asa ca este interesant ca autorul a fost nevoit sa introduca aceasta ultima replica pentru a face din ea o piesa a secolului al XX-lea!"

Dylan Thomas

Cand analizam poezia moderna ca parte a culturii noastre generale, descoperim aceeasi tendinta spre disperare. Aproape de momentul mortii sale, Dylan Thomas (1914-1953), a scris un poem intitulat Elegy.3Dar poemul nu a fost aranjat de el insusi, de aceea nu putem fi foarte siguri de ordinea exacta a strofelor. Totusi, probabil ca ordinea data mai jos este cea corecta. Acest poem este scris de un semen al nostru, de o fiinta umana apartinand generatiei noastre. El nu este o insecta pe varful unui ac cu gamalie, ci impartaseste aceeasi carne si acelasi sange ca noi, dar este un om aflat intr-o disperare reala:

Prea mandru ca sa moara, frant si orb a murit

In cel mai intunecat mod, fara sa intoarca spatele,

Un om rece, bun, viteaz in orgoliul lui ingust

In cea mai intunecata zi, o, pentru totdeauna

De s-ar odihni intins usor, in sfarsit, pe cel din urma deal

Trecut, sub iarba, in dragoste si acolo sa creasca

Tanar printre turmele lungi si niciodata sa nu fie pierdut,

Sau nemiscat in toate zilele mortii lui, desi

Mai presus de toate, dupa al mamei sale san tanjea.

Care era odihna si tarana si in pamantul primitor

Cea mai intunecata dreptate a mortii, oarba si nebinecuvantata.

Sa nu gaseasca nici un pic de odihna, ci zamislit si gasit.

M-am rugat in camera ghemuita, langa patul lui orb,

In casa tacuta, cu un minut inainte de

Luna si noapte si lumina. Raurile mortii

Ii brazdau biata mana pe care i-o tineam si am vazut

Prin ochii lui nevazatori pana la izvoarele marii.

(Un batran chinuit pe trei sferturi orb),

Nu sunt prea mandru ca sa strig ca El si numai el

nu-mi va iesi nicicand din minte.

Cu toate oasele plangand, sarac in toate, numai in durere nu.

Imaculat fiind, inspaimantat era ca murea

Urand pe Dumnezeul lui, dar ceea ce el era, era limpede:

Un batran bun, viteaz in orgoliul lui mistuitor.

A lui era mobila din casa, cartile erau ale sale.

Chiar copil fiind niciodata nu plansese;

Si nici acum nu o facea, decat in ??tainica lui rana.

Scurgandu-se din ochii lui ultima lucire am vazut.

Aici in lumina cerului suveran

Un batran orb ma insoteste unde merg,

Pasind in pajistea ochiului fiului sau,

Asupra caruia o multime de rele s-au abatut ca neaua.

Murind a plans, temandu-se in cele din urma de sfere

Ultimul sunet, lumea disparand fara suflare:

Prea mandru pentru a plange, prea fragil pentru a opri lacrimile,

Si prins intre doua nopti, orbirea si moartea.

O, cea mai adanca rana de care a trebuit sa moara

In cea mai intunecata noapte. O, a putut ascunde

Lacrimile din ochii sai, prea mandru pentru a plange.

Pana la moarte el nu ma va parasi.

La Festival Hall, in Londra, intr-una din cele mai inalte galerii ale coridorului din spate se gaseste o statuie de bronz infatisandu-1 pe Dylan Thomas. Numai un mort l-ar putea privi fara compasiune. Sta acolo, in fata ta, cu o tigara in coltul gurii, pana si tigara atarnandu-i a disperare. Nu ajunge sa luam un astfel de om sau oricare altul, si sa-1 zdrobim ca si cum nu am avea nici o responsabilitate fata de el. Ceea ce vedem aici este o sensibilitate care striga in intuneric. Nu este vorba aici de o simpla emotie; problema nu se pune la nivelul acesta. Acesti oameni nu au produs arta doar de dragul artei sau emotie doar de dragul emotiei, ci prezinta un mesaj puternic provenind din propria lor conceptie despre lume.

Astazi exista mai multe mijloace prin care putem ucide oamenii. Toate opereaza in aceeasi directie: fara adevar, fara moralitate. Nu este nevoie sa mergi la galeriile de arta sau sa asculti muzica sofisticata pentru a fi influentat de acest mesaj. Mijloacele de comunicare obisnuite ale cinematografiei si televiziunii actioneaza cat se poate de eficient.

Cinematografia moderna, mass media si Beatles

De obicei impartim programele de televiziune si de cinema in doua categorii - bune si proaste. Termenul "bun" asa cum este el folosit in acest context inseamna "bun din punct de vedere tehnic" si nu se refera la moralitate. Peliculele "bune" sunt cele serioase, cele realizate artistic, cele cu imagini bune. Cele "proaste" sunt pur si simplu cele cu tendinta evazionista, romantice, destinate doar divertismentului. Dar daca le analizam cu atentie, observam ca peliculele "bune" sunt de fapt cele mai proaste. Se prea poate ca filmul escapist sa fie oribil in felul lui, dar filmele asa-zis "bune" au fost aproape toate produse de oameni care profeseaza filozofia moderna, conform careia nu exista nici un adevar sigur si nici o distinctie clara intre bine si rau . Acest lucru nu inseamna ca ei au incetat sa fie oameni integri, ci doar ca filmele pe care le produc sunt instrumente prin care-si raspandesc crezurile. Trei producatori extraordinari de filme moderne sunt Fellini si Antonioni, in Italia, si Bergman, in Suedia. Dintre acestia trei, Bergman a oferit probabil cea mai clara expresie a disperarii contemporane. El a declarat ca succesiunea peliculelor sale este deliberata - adica totalitatea filmelor produse de el, si nu fiecare film luat separat - cu scopul de a propovadui existentialismul.

Seria filmelor lui existentialiste a dus la realizarea filmului The Silence, pe care insa nu il include. Acest film a constituit o declarare a nihilismului absolut. In aceasta pelicula, omul nici macar nu are speranta de a se autentifica printr-un act de vointa. The Silence este o serie de secvente cu teme imorale si pornografice. Camera le inregistreaza pur si simplu fara nici un comentariu. "Clic, clic, clic, taiati!" totul se reduce la aceasta. Asa este viata: fara interconexiuni, fara sens si fara morala.

Ar trebui sa observam, in trecere, ca prezentarea pe care o face Bergman in The Silence are legatura cu "scriitori negri" americani (scriitori nihilisti), cu romanul antiafirmativ, care este probabil cel mai bine ilustrat de lucrarea Cu sange rece a lui Truman Capote. Aceasta consta si ea dintr-o serie de secvente fara nici un comentariu privind semnificatia ori morala.

Acesti scriitori si regizori au avut un impact puternic asupra mass-mediei, iar presiunea conceptiei monolitice despre lume a zilelor noastre apasa acum din toate partile.

Anii '60 au fost perioada a numeroase filme filozofice marcante. Afisele care faceau reclama pentru Blow-Up al lui Antonioni in metroul londonez transmiteau fara ambiguitate mesajul peliculei: "Crima fara vinovatie; dragoste fara sens." Este foarte posibil ca marea masa a oamenilor sa nu intre intr-un muzeu de arta sau sa nu citeasca niciodata o carte serioasa. Daca ar trebui sa explici schimbarea survenita in gandirea moderna, s-ar putea ca ei sa nici nu te inteleaga; dar asta nu inseamna ca nu sunt influentati de lucrurile pe care le vad si le aud -inclusiv de cinematografie si de ceea se considera a fi programe "bune" de televiziune, non-escapiste.

Nu putem gasi o exemplificare mai buna a modului in care aceste concepte au fost transmise maselor decat muzica "pop", indeosebi activitatea grupului Beatles. Grupul Beatles a parcurs mai multe etape, inclusiv aceea a abordarii psihedelice a muzicii si a folosirii drogurilor. Etapa psihedelica a inceput o data cu discurile Revolver4, Strawberry Fields Forever si Penny Lane.5Aceasta abordare a fost dezvoltata cu foarte mult profesionalism in discul lor Sergeant Pepper's Lonely Hearts Club Band,6in care muzica psihedelica - cu afirmatii directe referitoare la consumul de droguri - a fost prezentata in mod intentionat ca un raspuns religios. Forma religioasa a fost acelasi panteism vag care predomina in mare parte gandirea mistica de azi. De fapt, nu este nevoie sa intelegi foarte clar gandirea monolitica moderna pentru a fi influentat de ea. Discul Sergeant Pepper's Lonely Hearts Club Band este un exemplu ideal pentru ilustrarea puterii de manipulare de care dispun noile forme de "arta totala". Acest concept de arta totala mareste puterea de infiltrare a mesajului, adaptand atent forma tehnica folosita la mesajul implicat. Aceasta tehnica este folosita in Teatrul Absurdului, in programele de televiziune de tip Marshall McLuhan, in noile productii cinematografice si in noile tendinte din arta coregrafica reprezentate de Merce Cunningham. Grupul Beatles a folosit aceasta tehnica in discul Sergeant Pepper's Lonely Hearts Club Band facand din intregul disc o unitate, astfel incat discul sa fie ascultat ca un mesaj unitar, cantecele fiind ceva mai mult decat simple piese individuale. In acest disc, cuvintele, sintaxa, muzica si aranjamentul cantecelor individuale formeaza o unitate cu mare putere de infiltrare.

Asa au fost anii '60, ani plini de efervescenta. Doua lucruri trebuie spuse in legatura cu consecintele lor pentru anii '80. In primul rand, nu putem intelege anii '80 daca nu intelegem cum a trecut cultura noastra prin aceste framantari si exprimari constiente in anii '60. In al doilea rand, cei mai multi oameni nu se mai gandesc acum la toate acestea, dar consecintele lor se mai resimt inca in cultura noastra.

Cultura noastra se caracterizeaza in mare masura prin relativism si, in cele din urma, prin absenta oricarei semnificatii, iar atunci cand, in anii '80, multi "aderau la sistem", o faceau pentru ca nu mai aveau nimic pentru care sa merite sa lupte. Pentru majoritatea, toate aceste experimente au luat sfarsit o data cu inceputul anilor 70. Este interesant ca atunci cand Sergeant Pepper's Lonely Hearts Club Band a fost pus in scena (1974, Beacon Theater), nu mai avea putere de fermentatie; era deja ceva comun si nostalgic - o piesa de muzeu a unor timpuri de mult apuse.

Capitolul cinci

Factorul unificator pe scara disperarii

Linia disperarii este un intreg, iar treptele descendente de pe aceasta linie au o nota distinctiva si unificatoare. O data cu Hegel si Kierkegaard, oamenii au renuntat la conceptul unui domeniu de cunoastere rational si unificat, inlocuindu-1 cu ideea unui salt al credintei in acele domenii care ii disting pe oameni in umanitatea lor -in scop, dragoste, morala si asa mai departe. Acest salt al credintei a dus initial la nasterea liniei disperarii.

Diferitele trepte ale acestei linii -filozofia, arta, muzica, teatrul si asa mai departe -se disting unele de altele in detalii, iar aceste detalii sunt interesante si importante, dar intr-un anume sens ele sunt doar accidentale. Trasatura distinctiva a climatului intelectual si cultural in secolul al XX-lea nu consta in diferente, ci in conceptul unificator. Conceptul unificator este tocmai conceptul unui domeniu de cunoastere divizat.

Nu conteaza daca simbolurile folosite pentru a-1 exprima apartin picturii, poeziei sau teologiei. Vitale nu sunt simbolurile folosite pentru a exprima aceste idei (de exemplu, cuvintele filozofilor existentialisti sau sunetele muzicii concrete), ci conceptul de adevar si metoda de a ajunge la el. Hotarator este noul mod de a vorbi despre adevar si de a ajunge la el, si nu termenii folositi de disciplinele individuale pentru a exprima aceste idei.

Leopold Sedar Senghor (1906), presedintele Senegalului, este probabil singurul intelectual adevarat de astazi care conduce un guvern. Senghor, care si-a facut studiile in Franta, a scris o carte ce reuneste trei discursuri politice tinute in fata a trei grupuri distincte din tara sa. Cartea se numeste Despre socialismul african.1Acum cativa ani a avut amabilitatea sa-mi trimita un exemplar cu autograf al cartii lui. Pe langa aceasta, el a mai scris si poezie exceptionala, care, din fericire, a fost foarte bine tradusa in engleza.2

Am fost foarte miscat cand i-am citit discursurile. Daca cineva s-ar fi ridicat in oricare din tarile apusene si ar fi facut aceste afirmatii sub forma unor discursuri politice, foarte putini crestini ar fi inteles adevarata lor semnificatie. Faptul ca Senghor este african subliniaza nevoia ca misionarii nostri de peste ocean sa beneficieze de un nou tip de pregatire, caci problema comunicarii in zilele noastre se extinde dincolo de universitatile Oxford, Sorbona, Harvard sau Institutul de Tehnologie din Massachusetts, spre acele locuri pe care le numim traditional "campul de misiune". Problema comunicarii nu se sfarseste la tarmurile noastre. Noua gandire se intalneste pretutindeni intre oamenii educati.




TRILOGIA | Omul si viziunea lui | Prefata la | Universul nu era insarcinat cu viata si nici biosfera cu omul. Numarul | Hegel, poarta de intrare 1 | Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 2 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 3 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4 |

© um.co.ua -