Hegel, poarta de intrare 1

  1. 1
  2. 1
  3. 1
  4. 1
  5. 1
  6. 1
  7. 1

Omul care a deschis poarta spre linia disperarii a fost filozoful german Hegel (1770-1831). Inainte de el adevarul era conceput pe baza antitezei, nu dintr-un motiv bine intemeiat, ci pentru ca omul actiona in mod romantic pe aceasta baza.

Cartea de fata nu intentioneaza sa trateze exhaustiv evolutia gandirii din vremea Renasterii pana la Hegel. Evadare din rational face o prezentare mai amanuntita a gandirii incepand cu d 'Aquino, in timpul Renasterii, momentului nasterii stiintei moderne, inclusiv a locului pe care il detine Immanuel Kant. Kant este cat se poate de important si omiterea lui ar insemna sa lasam pe dinafara una din piesele principale in dezvoltarea gandirii moderne.

Adevarul, in sensul antitezei, este legat de principiul cauza-efect. Cauza si efectul produc o reactie in lant, care inainteaza pe o linie orizontala. O data cu aparitia lui Hegel, acest lucru s-a schimbat.

Trebuie sa intelegem aici importanta sincronizarii. Invatatura lui Hegel a aparut exact la momentul istoric potrivit pentru ca gandirea lui sa aiba efectul maxim.

Sa ni-1 imaginam pe Hegel sezand intr-o zi in taverna locala inconjurat de prieteni si conversand pe temele filozofice ale zilei. Deodata isi pune halba cu bere pe masa si spune: "Am o idee. De acum inainte sa gandim asa: in loc sa gandim in termenii cauzei si efectului, avem de fapt o teza opusa unei antiteze, iar raspunsul relatiei lor nu este miscarea orizontala de la cauza la efect, ci o sinteza. " Inchipuiti-va, de asemenea, ca in preajma se afla un om de afaceri german mai greu de cap care aude remarca lui. Probabil ca isi spune: "Ce incalcit si nepractic!" Dar nu ar putea fi mai departe de adevar. Caci, indiferent daca Hegel insusi sau cei care il ascultau au inteles lucrul acesta sau nu, cand Hegel a expus aceasta idee, el a schimbat lumea cu ea.

Lucrurile nu au mai fost la fel de atunci. Printre altele, gandirea dialectica s-a bazat pe aceasta idee, iar aceasta a avut si are o importanta cruciala pentru marxism. Astazi sinteza hegeliana domina de ambele parti ale Cortinei de Fier.

Daca intelegem dezvoltarea filozofiei, a moralei sau a gandirii politice de atunci si pana azi, atunci stim ca Hegel si sinteza lui au avut castig de cauza. Cu alte cuvinte, Hegel a respins linia dreapta ce caracteriza gandirea de pana atunci si a substituit-o cu un triunghi. In locul antitezei, avem sinteza ca abordare a adevarului de catre omul modern. Dar Hegel nu a formulat lucrurile chiar atat de simplu. Gandirea si scrierile lui sunt complicate, insa concluzia ce se impune este ca toate pozitiile posibile devin relative si ea duce la conceptul ca adevarul trebuie cautat mai degraba in sinteza decat in ??antiteza.

Dar observati ca Hegel a fost doar poarta de intrare spre linia disperarii. El insusi nu a trecut niciodata prin ea. Din scrierile lui, el poate fi clasificat cu usurinta ca idealist, in sensul ca a incercat sa rezolve problema unitatii cu ajutorul limbajului religios. El a crezut ca practic se poate ajunge la sinteza prin ratiune. Dar acest lucru nu s-a dovedit posibil, astfel ca urmatorul om pe care va trebui sa il analizam a trecut sub linia disperarii.

Kierkegaard, primul om sub linia disperarii

Se spune adesea ca danezul Soren Kierkegaard (1813-1855) este parintele gandirii moderne. Si este adevarat. El este parintele gandirii moderne existentiale atat seculare, cat si teologice. Acum diagrama noastra arata astfel:

FILOZOFIA TIMPURIE

v

KANT

LINIA DISPERARII v

KIERKEGAARD


EXISTENTIALISMUL SECULAR EXISTENTIALISMUL

RELIGIOS

De ce putem crede fara sa gresim ca Kierkegaard este parintele amandurora? Ce presupozitie importanta a adaugat el la evolutia gandirii? Kierkegaard a ajuns la concluzia ca nu se poate ajunge la sinteza prin ratiune. in schimb, la orice lucru de o reala importanta se ajunge printr-un salt al credintei.

Kierkegaard a fost un om complex, iar scrierile lui, indeosebi cele devotionale, sunt adesea de mare ajutor. Credinciosii fideli Bibliei din Danemarca folosesc inca scrierile lui devotionale. De asemenea, putem foarte bine intelege protestul lui impotriva lipsei de viata din Biserica vremii lui. Totusi, prin scrierile lui mai filozofice, el devine parintele gandirii moderne. Ajungem astfel la lucrarea lui despre Avraam si "jertfirea" lui Isaac. Kierkegaard a afirmat ca acesta a fost un act de credinta fara nimic rational pe care sa se bazeze sau la care sa se raporteze. Aceasta este originea conceptului modern de "salt al credintei" si de separare totala a rationalului de credinta.

In aceasta meditatie asupra lui Avraam, Kierkegaard nu a citit Biblia cu destula atentie. Inainte ca lui Avraam sa i se ceara sa-1 sacrifice pe Isaac (sacrificiu care, desigur, Dumnezeu nu a permis sa fie consumat), el a avut parte de o revelatie propozitionala foarte bogata, el il vazuse pe Dumnezeu implinindu-Si promisiunile facute lui. Pe scurt, cuvintele lui Dumnezeu din acel moment erau in contextul motivatiei puternice a lui Avraam de a sti atat ca Dumnezeu exista, cat si ca este cu totul demn de incredere.

Dar acest lucru nu minimalizeaza deloc credinta de care Avraam a dat dovada in lunga calatorie spre muntele Moria si in toate celelalte situatii, dar cu siguranta ca nu a fost un "salt al credintei" separat de rationalitate.

Nu cred ca Kierkegaard ar fi fericit sau ar fi de acord cu dezvoltarile ulterioare ale gandirii lui, atat in ??existentialismul secular cat si in cel religios. Dar cele scrise de el au dus treptat la separarea absoluta a rationalului si logicului de credinta.

Nu mai exista nici o relatie intre rational si credinta, ca in diagrama aceasta:

CREDINTA (NONRATIONAL - OPTIMISM)

RATIONALUL (PESIMISM)

Scopul nostru nu este sa facem o prezentare a intregii invataturi a lui Kierkegaard. Continutul ei a fost mult mai vast. Dar importanta lui consta in faptul ca atunci cand a enuntat conceptul saltului credintei, el a devenit cu adevarat parintele intregii gandiri moderne existentiale, atat seculare cat si teologice.

Ca urmare, incepand de atunci, daca omul rational vrea sa se ocupe de lucrurile cu adevarat importante din viata omeneasca (cum ar fi scopul, semnificatia, validitatea dragostei), el trebuie sa abandoneze gandirea rationala asupra lor si sa faca un salt urias si nonrational al credintei. Modelul rationalist nu a reusit sa produca un raspuns bazat pe ratiune, si astfel orice speranta legata de un domeniu uniform al cunoasterii a trebuit sa fie abandonata. De aici rezulta o dihotomie de genul acesta:


NONRATIONALUL Experienta existentiala; experienta finala;

SI NONLOGICUL experienta autentica


RATIONALUL Doar particularii, nici un scop, nici o

SI LOGICUL semnificatie. Omul este o masina.

Devenind constienti de cursul dezvoltarii filozofiei moderne, putem observa ca, desi par sa existe azi multe forme de filozofie, in realitate exista foarte putine. Toate se caracterizeaza prin acelasi tipar. De exemplu, daca ati asculta filozofia desemnarii, asa cum este ea predata la Cambridge, si apoi v-ati intoarce, sa spunem, la existentialismul lui Karl Jaspers, ati putea crede ca nu exista o unitate intre ele. Dar lucrurile nu stau asa. Astazi exista un acord fundamental intre aproape toate catedrele de filozofie, si anume negarea radicala a posibilitatii de a desena un cerc care sa cuprinda totul. In acest sens, filozofiile de azi pot fi numite cu toata seriozitatea antifilozofii.

Existentialismul lui Jaspers, Sartre si Heidegger

Dintre cele doua forme de gandire existentialista despre care am spus ca au inflorit pornind de la Kierkegaard, ne vom ocupa mai intai de cea seculara. Mai tarziu ne vom ocupa de existentialismul teologic, analizandu-1 pe Karl Barth.

Exista trei scoli principale de gandire existentialista seculara: scoala elvetiana, scoala franceza si scoala germana. Majoritatea oamenilor nu cunosc lucrarea lui Karl Jaspers (1883-1969) in Elvetia tot atat de bine ca pe aceea a contemporanilor lui din Franta sau Germania, dar importanta lui este una singulara de exceptie. A fost german, dar a predat la Universitatea din Basel. El a insistat foarte mult asupra necesitatii de a astepta o "experienta ultima" nonrationala, care sa dea sens vietii. Multi adepti ai lui Jaspers au venit la mine si mi-au spus: "Am avut o experienta ultima". Si ei nu se asteapta niciodata ca eu sa ii intreb in ce a constat ea. Daca as pune aceasta intrebare, as dovedi pur si simplu ca sunt un neinitiat.

Descrierea acesteia ca experienta existentiala inseamna ca ea nu poate fi comunicata. Acestor oameni le este imposibil sa comunice un continut al experientei pe care au avut-o. Dupa o discutie prelungita, unii dintre ei mi-au spus: "Privindu-te si discutand cu tine, observand sensibilitatea si simpatia ta fata de altii si deschiderea de care dai dovada atunci cand discuti cu oamenii, este evident ca si tu esti un om care cunoaste realitatea experientei ultime. " Ei spun lucrul acesta ca pe complimentul suprem, iar eu le raspund intotdeauna: "Multumesc foarte mult." Si o spun cat se poate de sincer, deoarece este un fapt remarcabil ca unul din acesti oameni sa ii spuna unui crestin ortodox ca ??el crede ca acesta intelege. Dar apoi merg mai departe si le spun: "Da, am avut o experienta finala, dar ea poate fi verbalizata si este de asa natura incat poate fi discutata rational." Apoi le vorbesc despre relatia mea personala cu Dumnezeul personal care exista. Incerc sa ii fac sa priceapa ca aceasta relatie se bazeaza pe comunicarea propozitionala scrisa pe care Dumnezeu a adresat-o oamenilor si pe lucrarea incheiata a lui Isus Cristos in istoria spatio-temporala. Ei raspund ca lucrul acesta este imposibil, ca incerc sa fac ceva care nu poate fi facut. Si discutia isi urmeaza cursul.

Incercati sa va puneti pentru un moment in locul unui astfel de om. El are o problema adanca, deoarece agata tot ceea ce are a face cu siguranta existentei lui si cu speranta unui sens de o experienta titanica pe care a avut-o la un moment anume din trecut.

Ar fi gresit sa ne inchipuim ca acesti oameni nu sunt seriosi. Mi-as dori ca multi evanghelici sa aiba integritatea de care dau dovada acesti oameni in framantarile lor. Mi s-a spus ca atunci cand Karl Jaspers si-a inceput prelegerile in fata celor mai buni studenti ai sai, i-a avertizat sa nu se sinucida, deoarece nu se poate sti cu siguranta daca poti avea o experienta ultima atunci cand iti iei viata. Ne-am putea dori ca tot mai multi crestini care spun ca cred in Cristos sa manifeste o astfel de intensitate in dedicare.

Dar in framantarile lor exista oroare de intunecime profunda. Desi sunt oameni de o sinceritate deosebita, aceasta nu ii face capabili sa isi comunice altora experientele. Individul nu poate sa-si verbalizeze nici macar lui insusi ce s-a intamplat. Maine dimineata vor spune: "Ieri am avut o experienta." Ziua urmatoare ei inca spun: "Am avut o experienta." O luna sau un an mai tarziu, ei se agata cu indarjire de singura lor speranta privind sensul si siguranta existentei repetand: "Stiu ca am avut o experienta." Oroarea acestei situatii provine din faptul ca isi pun speranta intr-o experienta nonrationala, nonlogica si necomunicabila.

Daca trecem de la existentialismul elvetian la cel francez, ajungem la Jean-Paul Sartre (1905-1980) si la Albert Camus (1913-1960). Ei sunt diferiti unul de altul, dar impartasesc aceleasi concepte de baza. Dintre cei doi, probabil ca Sartre vorbeste cel mai logic. El spune ca traim cu totii intr-un univers absurd. Totul, spune el, este ridicol. Dar incercam sa ne autentificam printr-un act de vointa. Nu conteaza deloc in ce directie actionam, atata timp cat actionam.

Sa luam morala pentru a exemplifica logica acestei gandiri. Vezi o femeie batrana, si daca o ajuti sa treaca strada in siguranta, "te-ai autentificat pe tine insuti". Dar daca in loc de asta, decizi sa o lovesti in cap si sa ii inhati geanta, "te vei fi autentificat pe tine insuti" in egala masura. Continutul nu este important; trebuie doar sa alegi si sa actionezi. Asta-i tot; asa te autentifici pe tine insuti. Acesta este existentialismul in forma franceza. Dupa cum voi arata mai tarziu, nici Sartre, nici Camus nu au reusit sa traiasca practic in felul acesta, dar aceasta era pozitia lor teoretica.

Cum se face ca acesti oameni au ajuns la o pozitie atat de stranie si disperata? Raspunsul e din cauza ca au trecut sub linia disperarii. Ei au renuntat la speranta unui cerc rational care sa le ofere raspunsul pentru viata si nu au ramas decat cu antirationalul.

In sfarsit, avem forma germana a existentialismului, asa cum a fost el enuntat de Martin Heidegger (1889-1976). Fascinanta la Heidegger este coexistenta a doua perioade distincte in viata lui. Prima perioada ajunge pana la varsta de aproximativ 70 de ani, iar cea de-a doua de atunci inainte. Unii dintre studentii mei glumeau pe tema aceasta si au compus chiar un cantec care spunea: "Batranul Heidegger este noul Heidegger!" (In engleza, joc de cuvinte: "The old Heidegger is the new Heidegger"). Schimbarea s-a produs deoarece el nu mai putea sa traiasca pe baza sistemului sau. inainte de aceasta schimbare, pe care o vom supune unei analize detaliate ceva mai tarziu, Heidegger a fost un adevarat existentialist. El a ajuns la aceeasi nevoie de autentificare ca si Sartre. Cum se putea obtine aceasta? Nu printr-un act de vointa, ci printr-un vag sentiment de anxietate. Anxietatea nu trebuie confundata cu frica. Pentru el, frica are un obiect; anxietatea nu. Autentificarea vine prin sentimentul anxietatii, Angst, de ceva care transcende intelegerea ta - o presimtire rea, si aceasta este tot.

Antifilozofia lumii anglo-saxone

Doua tipuri de filozofie au predominat recent in lumea anglo-saxona. Acestea sunt pozitivismul logic si filozofia desemnarii. Nici una dintre acestea nu-si are radacinile in existentialism; de fapt, amandoua pretind ca se deosebesc net de existentialism. Ele insista cu tarie ca sunt logice si rationale. Desi admitem ca in ceea ce priveste originea nu au nici o legatura cu existentialismul, au totusi ceva in comun cu el: in feluri diferite, toate sunt antifilozofii.

Pozitivismul logic pretinde ca pune rational bazele fiecarui pas, pe masura ce inainteaza. Cu toate acestea, el nu ofera nici un universal teoretic pentru a-si valida macar primul pas. Pozitivistii accepta (desi nu prezinta nici o motivatie logica pentru aceasta) ca cele ce ajung la ei "din afara" pot fi numite "date"; adica au validitate obiectiva.

Aceasta dilema a fost foarte bine ilustrata de un tanar care studia pozitivismul logic la Oxford. Participa impreuna cu noi la studiile pe care le tineam la Farel House in Elvetia, iar intr-o zi a spus: "Ma deruteaza unele din aceste probleme. As vrea sa conduc personal un seminar ca sa vad cum stau lucrurile in aceasta chestiune." Si asa a facut. Cand a inceput, a spus: "Ei bine, cand aceste date ajung la noi ..."

La care eu i-am replicat imediat: "Cum poti sti pe baza pozitivismului logic ca acestea sunt date?"

Si-a reluat prelegerea si dupa o propozitie sau doua a spus din nou: "Cand aceste date ajung la noi ..."

Am inceput sa ma simt ca atunci cand plesnesti un copil peste mana pe care o intinde spre bolul cu bomboane; dar trebuia sa spun: "Nu, trebuie sa incetezi sa mai folosesti cuvantul date. Este incarcat cu o multime de sensuri; presupune existenta obiectivitatii, iar sistemul tau nu a dovedit niciodata lucrul acesta."

"Si atunci ce sa spun?" a intrebat el.

Asa ca i-am raspuns: "Spune-i blip. Nu stii la ce te referi cand spui date, asa ca inlocuieste-1 cu blip. "

El a inceput din nou: "Atunci cand blip-ul ajunge la noi ... "si discutia a luat sfarsit. Pe baza formei pe care o dau ei rationalismului, este la fel de logic sa numesti un lucru "Blip" ca si "date".

Astfel, in felul lui, desi foloseste numele de pozitivism si opereaza folosind ratiunea, pozitivismul logic este in aceeasi masura un salt al credintei ca si existentialismul - deoarece nu postuleaza un cerc in interiorul caruia sa actioneze, cerc care sa valideze ratiunea, si nici nu da certitudinea ca ceea ce credem ca reprezinta un dat este cu adevarat un dat.

Michael Polanyi (1891-1976) a demonstrat slabiciunea tuturor formelor de pozitivism, iar astazi pozitivismul ca teorie este mort. Totusi, trebuie sa spunem ca oamenii de stiinta materialisti si rationalisti ignora decesul lui si continua sa isi cladeasca activitatea pe el, ca si cum ar fi inca viu si sanatos. Ei isi elaboreaza stiinta lor materialista fara nici o baza epistemologica. In domeniul crucial al cunoasterii, ei nu opereaza bazandu-se pe fapte, ci pe credinta.

Totusi, filozofia desemnarii este astazi mai importanta in Anglia si in Statele Unite.

Punctul de plecare al celor care subscriu la aceasta filozofie este, asa cum sugereaza si numele sau, definitia. Ei spun ca nu doresc sub nici o forma sa faca un prim pas fara sa defineasca rational si termenii pe care ii folosesc. Si nu vor trece niciodata dincolo de ceea ce poate fi definit cu acuratete.

Toate acestea sunt bune, dar chiar daca trecem cu vederea diferentele din propriile lor randuri asupra acuratetii categoriilor pe care le folosesc, ei mai au si alte probleme. Multi dintre ei sunt de acord ca munca lor nu este mai mult decat o prolegomena - Adica o pregatire pentru filozofie. Ei incep cu definirea termenilor, in speranta ca intr-o zi unele din piesele aleatoare pot fi imbinate. Lucrul acesta este folositor in masura in care au demonstrat ca unele probleme dispar atunci cand termenii implicati sunt definiti cu atentie. Munca lor a fost cat se poate de trebuincioasa si prin aceea ca au pus la dispozitie un instrument pentru gandirea, laborioasa. Totusi, ei definesc termenii cu atentie insa fara a se preocupa de sens si scop. Pana la Kant, filozofia clasica era subimpartita in doua aspecte. Ea se ocupa, fireste, de detalii. Dar detaliile trebuiau puse intr-un cerc care, se pretindea, putea contine toata cunoasterea si toata viata. Filozofia definirii se ocupa insa numai de detalii. Nu pretinde ca este un sistem. In acest sens, in contrast cu filozofia clasica, ea este o antifilozofie. In ea, limbajul nu duce nici la valoare, nici la fapte, ci doar la limbaj.

Apoi, in al doilea rand, multi dintre acesti oameni fac propriul lor salt al credintei. Ca exponenti ai filozofiei desemnarii, ei au un anumit prestigiu in domeniul lor. In acelasi timp, multi dintre ei iau atitudine ferma in favoarea umanismului optimist.1Adica multi dintre ei ar face aceleasi afirmatii optimiste ca Sir Julian Huxley, de exemplu. Dar iata cum procedeaza ei: ei se folosesc de prestigiul lor ca dascali in arta filozofiei desemnarii pentru a da mai multa forta convingerilor lor umaniste privitoare la om. insa ar trebui sa observam ca greutatea eruditiei in definirea cuvintelor nu compenseaza slabiciunea argumentului in chestiunile mai importante. De fapt, nu exista absolut nici o legatura intre filozofia lor limitata, care nu spune nimic despre sens sau scop, si afirmatiile optimiste. Ei au sarit peste prapastia dintre cele doua prin credinta. Oricat de atente si de rationale ar fi definitiile pe care le dau cuvintelor, observatiile lor despre om, fiind vorba de un umanism optimist, nu sunt altceva decat pura credinta.

Si umanismul evolutionist ca intreg, foarte raspandit astazi, se afla in acelasi impas. Cineva poate afirma cu toata convingerea de care e in stare ca omenirea se poate astepta la un viitor roz. Dar si acesta este un salt al credintei, daca nu exista nici o dovada observabila, fie de natura clinica, fie sociologica, in masura sa demonstreze ca omul va fi mai bun maine decat a fost ieri sau decat este astazi.

Sir Julian Huxley a dus acest raspuns pur optimist un pas mai departe, afirmand ca omul nu va progresa decat daca accepta o mistica noua. Asa ca el sugereaza ca societatea va functiona mai bine daca va avea o religie, chiar daca nu exista cu adevarat un dumnezeu.2De exemplu, el spune:

Din punct de vedere strict religios, directia de dorit pentru evolutie poate fi definita ca fiind divinizarea existentei - dar pentru ca acest lucru sa aiba o eficienta operativa, trebuie sa dam o noua definitie "divinului", eliberata de toate conotatiile fiintelor supranaturale exterioare. Astazi, religia este prizoniera unui cadru ideologic teist, silita sa opereze in irealitatile lumii dualiste. in cadrul umanist unitar, ea dobandeste o noua perspectiva si o noua libertate. Cu ajutorul noii noastre viziuni, ea are posibilitatea sa scape din impasul teist si sa isi joace rolul adecvat in lumea reala a existentei unitare.

Poate fi adevarat ca exista posibilitatea demonstrarii prin observatie ca societatea face fata mai bine vietii daca crede in existenta unui dumnezeu. Dar in acest caz, umanismul optimist este fara indoiala esentialmente nerezonabil (si asemenea celorlalte filozofii pe care le-am discutat, se caracterizeaza prin acelasi salt irational al credintei) daca, pentru a fi optimist, se bazeaza pe necesitatea ca omenirea sa creada o minciuna si sa functioneze pe baza acesteia.




TRILOGIA | Omul si viziunea lui | Prefata la | Hegel, poarta de intrare 3 | Hegel, poarta de intrare 4 | Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 1 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 2 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 3 | Folosirea cuvintelor si a simbolurilor 4 |

© um.co.ua -